Intro

De la Adam știm că mărul e o chestie care îți stă în gât când ți-e lumea mai dragă și îți dă un trip pe cinste. În povestea asta, din care primul Om nu se va mai trezi ever, suntem la fel ca Wilhelm Tell. Care ce făcea? Încerca să nimerească mărul așezat pe capul fiului. Să te apuci de scris e cam același lucru și ar fi indicat să nu îți tremure mâna.

joi, 27 martie 2014

Ce a văzut Parisul în Paris (cu excepția Salonului de Carte) - Partea I

Am locuit în Paris aproape doi ani. În acel răstimp am scris prozele scurte adunate în volumul Ce a văzut Parisul, apărut la Herg Benet în 2012, odată cu întoarcerea mea în România. Au trecut, iată, încă doi ani până să revin la Paris, într-un sejur de o săptămână. Timp de șapte zile mi-am dus cartea prin locurile care au inspirat-o. Pentru început, imagini și fragmente din textul dedicat lui Andreï Makine:

Amantul 


(...) Târziu, pe după-masă, ajunse la Père-Lachaise şi intră cu indiferenţa unui obişnuit al locului. 

Urcă spre Monumentul Morţilor, făcu la dreapta pe Avenue de la Chapelle şi răscoli sub picioare frunzele uscate înspre Grand Rond. De acolo, apucă în jos pe o alee şi se opri la Jim Morrison.
Culese un pumn de ţigări din cele aruncate pe mormânt, câteva sticle pe jumătate pline cu whisky sau vodcă şi se îndepărtă. Sigur, putea să mai rămână acolo până la căderea întunericului, când musai ar fi apărut câte-o haită de fani ai solistului de la Doors venită cu casetofonul pe umăr să pilească, să tragă un joint şi să se împreuneze lângă idolul ei, dovadă graffitiurile şi prezervativele înnodate sau scurse care cotropeau toate cavourile burgheze din jurul mormântului modest ascuns între ele. La asemenea chefuri hippie-underground puteai să cazi oricând din senin şi să afli fără să te întrebi prea mult cum fac dragoste femeile de pe tot mapamondul.
Scriitorul nu avea însă dispoziţia necesară. Preferă deci să se retragă pe Chemin du Dragon, în tăcerea locurilor de veci ale unor mareşali napoleonieni, spre cripta lui Moliére. Aici, mormintele autohtonilor se îndesau unul în altul, se rezemau între ele părăginite şi uitate ca nişte cabine telefonice în stil gotic, în care răposaţii ar fi fost îngropaţi în picioare. Azilantul se apropie de uşa unui cavou anonimizat de trecerea timpului, privi atent în părţi şi deschise canatul putred.   (...)
 


Se întinse pe spate cu genunchii flexaţi, altfel oricum nu încăpea, luă o foaie de hârtie, o netezi pe perete cu dosul palmei şi mâzgăli pe ea Această Franţă pe care uităm să o iubim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu