Ridică-mă la cer!

Asta îţi va face părul măciucă!

Iluzie optică în Pere Lachaise

Hai cu şoimii!

 

Bun, de acum au trecut ceva zile de la Gaudeamus, au trecut şi ultimele emoţii, aşa că să ne aprindem o ţigară şi să vedem în tihnă cum a fost (sper să apreciaţi deschiderea cu Casa Poporului, aşa cum se vede dinspre Catedrala Mântuirii Neamului în construcţie şi macaralele ce râd în soare argintii).
Sigur, dacă e Gaudeamus, e

 De data asta, în plus a fost lansarea-eveniment-invazie-pustiiţi holdele şi ardeţi fântânile (nu aşa era?) a lui Neagu Djuvara, care pare să-l înspăimânte şi pe Gabriel Liiceanu: Ai grijă ce spui, altfel o să dai autografe!

 În fine, într-un spaţiu ceva mai respirabil, mă adun la standul Tracus Arte

într-o companie ideală, că să nu mai spun de mama şi Radu Paraschivescu

.

 Ba chiar îmi regăsesc iubita şi pe fostul meu diriginte, domnul profesor Mariş, zis şi "Potcoavă la tablă", care mi-a făcut o surpriză. Apărând.

 Acestea fiind spuse, ne-am pregătit de lansare, cu Ioan Cristescu, patronul Tracus Arte, la înaintare.

 Şoimii mei au fost lansaţi în lume de Paul Cernat. De acum, mi-am luat mâna de pe ei. Vă aparţin.

 Alături de noi, Felix Nicolau şi Dan Cârlea, care încă are cravata lui. Unde naiba o fi a mea?

 Ion Bogdan Lefter a venit pentru cartea lui Ovidiu Pecican, dar îşi face timp şi pentru mai tinerii...

 ...care se topesc de căldură şi mai ales de atenţie.

 În public, Diana Iepure şi Radu Paraschivescu ne onorează cu răbdarea.

Eu ce să mai deschid gura? Mai are rost?

 Mai bine carte-n carte şi lectură plăcută!

 Nu, pe bune, aşa căldură n-am mai pomenit de mult!

Gata, la autografe şi la ceva rece!

,

 Desigur, părinţii mi-au fost şi ei alături:

 Apoi, fuga la o bere cu prietenii! Pe drum, un domn se încrunta la un gadget de ultima oră. Să fi fost oare Florin Iaru?

În sfârşit, dau de Manasia, Leac şi Soviany

ba chiar şi de Ioan Es Pop şi împreună ne răcorim. Să ne fie de bine!

Șoimii patriei merg la Gaudeamus!

Printr-o colaborare de zile mari, cvartetul compus din Mugur Grosu (haz și percuție = coperte percutante), Mihail Vakulovski (suflă prefața), Cosmin Perța (editor-dirijor) și solistul din pozele de mai jos 

vă prezintă, în premieră mondială pe România, romanul-concert de amplă respirație și profundă vibrație, frescă sensibilă a unei copilării în uniformă și anume

 

Șoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! 

Ieșirea în lume se va produce pe marea scenă a țării, Târgul de Carte Gaudeamus - București, sâmbătă, 26 noiembrie, de la orele 13, la standul Tracus Arte, cu o prezentare de Paul Cernat.

Aviz amatorilor, ba chiar și profesioniștilor! 

Intrarea se va face pe bază de bilet sau Pile, Cunoștințe, Relații. 

s0 SLOw?!

Adepții teoriilor conspiraționiste au un nou subiect pe ordinea zilei: Breivik a luat-o razna de unul singur sau a fost doar frontman-ul/ hitman-ul de sacrificiu al vreunei grupări oculte, de sorginte francmasonă/ neo-nazistă/ anti-mondialistă dar nu anarhistă și fără clară legătură cu salvarea balenelor și închiderea centralelor nucleare etc.? Asta, desigur, după ce s-a lămurit treaba că nu teroriștii islamici au provocat asasinatul în masă din Norvegia ( deși la o adică ar fi vrut să-l înfieze, să nu rămână al nimănui) ci un arian get-beget, care și-a dovedit capacitatea, nu și mijloacele, de a deveni un alt Hitler, Stalin, Bush (oricare din ei) ș.a.m.d. ( cel puțin la scris, 1500 de pagini de manifest!, îi concurează cu succes).

Restul oamenilor nu-și revin nici acum din stupoare, groază, uimire și alte asemenea stări de paralizie a minții în fața unui fapt de neînchipuit și totuși împlinit. Prea împlinit.

Selectate din rândul multicultural al celor de mai sus și plasate chiar mai sus se disting încă două categorii de persoane, devenite personaje căci sunt într-adevăr de poveste. De o parte avem polițiștii norvegieni, cărora le-au trebuit 45 de minute să ajungă pe insula Utoya și să-l oprească pe tipul plecat literalmente la headhunting. Ce i-a oprit să ajungă mai repede și să limiteze proporțiile vânătorii de oameni? Păi, o dată că n-au avut elicopter - echipajul fiind plecat în vacanță!, și a doua, că li s-a stricat barca de intervenție. Credeam că numai la noi e posibilă o asemenea fușereală ( vezi focoasele suflate ca batista pe sub nasul jandarmilor sau declarația șefului poliției din Deta cum că nu poate fugi după băieții răi cu doar 2 litri de benzină - deși circusanții se dădeau în spectacol chiar sub ochii lor), dar iată că se poate mult mai rău!

Ei, dar pe de cealaltă parte sunt jurnaliștii. Aceștia au ajuns la locul masacrului cu mult înaintea poliției, au survolat îndelung insula și au tras în cadru ca la Nat Geo. N-am văzut prea multe dezbateri pe tema asta, pariu că nici n-o să fie prea multe, dar ce-ar fi fost dacă presarii în goană după exclusivitate ar fi luat totuși un sniper cu ei în elicopterul lor? Care lunetist i-ar fi zburat mărul lui Breivik de pe umeri și ar fi salvat poate jumătate din viețile irosite ( wasted adică). A? N-ar fi fost și asta tot o știre? Un breaking news mondial?

Coperte moi, senzații tari

Când ai la dispoziţie 40.000 de metri pătraţi la Porte de Versailles, în care bagi 500 de standuri unde intră 1.200 de edituri cu 100.000 de titluri şi mai aliniezi şi 2.500 de autori care clicuiesc, vorba aia, nerăbdători din pixuri, se cheamă că te poţi numi Salonul de Carte de la Paris, 2011. Iar când în jur de 200.000 de vizitatori se calcă pe picioare timp de 3 zile să-ţi facă vânzări de aproape 10.000.000 de euro, se poate spune că îţi plac nu atât zerourile cât numerele mari. Una peste alta, zilele acestea mi-a fost dat să văd în toată splendoarea industria franceză de carte, dar şi să simt suflul extraordinar al cititorilor, care pompează din greu interes în piaţa literară. 

Anunţat în toate felurile – nu m-aş fi mirat să-l găsesc promovat până şi pe pachetele de ţigări, gen Salonul de Carte provoacă dependenţă şi potenţă sau Cartea poate nu ucide – evenimentul i-a strâns (poate prea) laolaltă pe iubitorii de lectură, care au lăsat totul baltă, au stat fără să crâcnească o oră şi mai bine la coadă să plătească 9 euro de căciulă/zi şi s-au năpustit brownian în hala imensă. Nu ştiu alţii, dar eu, unul, m-am dus ţintit, alegându-mi dinainte câteva nume, printre care desigur Andreï Makine, un scriitor pentru care am un cult şi o cultură. Acum, sigur, când am zis de atâţia autori fâlfâind de colo-colo cu ecusoanele lor roz sau aşteptând muşteriii în spatele mesei, blindaţi de teancurile propriilor cărţi, m-am referit şi la aceştia:

Oare ce-o fi fost în sufletul lor şi ce le-o fi dictat cuvânt cu cuvânt orgoliul când acea bandă rulantă de cititori trecea prin faţa lor fără să sară unul din mers peste ei? Habar n-am, dar îmi închipui că respectivii şi-au dorit măcar nişte picioare mai lungi, aşa, de câţiva metri, să le întindă de-a latul pe interval. Bine, nu cred că a scăpat vreunul fără să dea măcar o dată cu subsemnatul, ceea ce poate însemna mult sau puţin. Puţin pentru un autor francez - oricare, dar mult pentru cei 0 (zero) scriitori români prezenţi la sesiuni de autografe. Vorbesc aici de acei - câţiva şi buni – contemporani deja traduşi în franceză, nu de aspiranţi-plătitori anonimi de bilet ca mine, care n-am făcut parte nici din Salonul refuzaţilor de industria cărţii, ca punkistul ce încerca să paseze la coadă la intrare, direct din ghiozdan şi fără semnătură, nu ştiu ce manifest anarhist scos la imprimantă pe foi gata pătate cu bere. Oricum, hope not dead!

Salonul de Carte de la Paris 2011, partea a II-a

Pe un cer senin de amiază, după necesarele coffee and cigarettes de revigorare, mi-am luat aparatul foto și două cărți, inima în dinți, șapca pe cap și-am rupt-o spre Salon să-mi văd visul cu ochii. Chit că poate nu e și visul vostru, eu vi-l arăt, că cine știe:

Într-adevăr, e vorba de Andreï Makine, bonomul siberian care în 1987 cerea azil politic în Franța. Ca un adevărat amant, nu i-a pus condiții iubitei și a primit s-o locuiască de jos, dintr-o criptă de la Pere Lachaise. Au trecut ani buni până ce omul a scos capul în literatura franceză, care, în acel moment, și-a scos pălăria, cum n-a făcut-o nici Napoleon în fața Moscovei în flăcări.  La rândul meu, mărturisesc că am venit la Paris în speranța că voi putea strânge mâna care a scris Testamentul francez. Am reușit și, trebuie s-o zic, îmi  ajunge această amintire ca să nu mai uit vreodată că doar un străin mai poate surprinde Franța în arta iubirii.

Ce-ar mai fi de spus?

Salonul de Carte de la Paris 2011, partea I

Sub un cer gri, din care Parisul are toată ziua, m-am luat pe la prânz, imediat după cafeaua de dimineață și m-am dus la Salonul de Carte. După o oră de stat la coadă cu alți matinali ca mine am pătruns în sfârșit în hala de expoziție. Ce era acolo? Industrie, frate!

Anul acesta, locul de onoare a revenit literaturii din țările nordice, reprezentată de peste 60 de autori danezi, finlandezi, suedezi, norvegieni etc. Cărțile acestora au fost expuse la stand - în Bois de Lettres, o pădure literară de mesteceni cu rafturi simpatice, Ikea, nu alta.

Dacă pe la nordici am mai putut respira, la sesiunea de autografe a lui Charles Aznavour n-am avut când. E ca și cum m-aș fi dus la Luvru să o pozez pe Mona Lisa. Aia încă n-am reușit și nu-mi mai bat capul, dar iată că pe Gică Petrescu al francezilor l-am tras în cadru! Și am șters-o repede la aer.

La aer, adică la standul Plon, unde David Foenkinos intrase și el în sesiune de dat cu subsemnatul. Cu niște ani în urmă i-am prezentat o carte la Timișoara, acum ne-am strâns mâna, ce mai, suntem chit.

Bun, o iau încetișor spre sala care găzduia colocviul Cioran când, la standul Armeniei, dau iar nas în nas cu Aznavour. Aflu și că Erevanul va fi capitala mondială a cărții în 2012. Sunt curios cum o să acopere celebrul Radio evenimentul.

Ajung la colocviul ocazionat de Centenarul Emil Cioran. N-am să vă fac un rezumat. Rețin doar că pe siteul Salonului se menționează Emil Cioran, filosof român de expresie franceză, iar Livius Ciocârlie crede că e vorba de fapt de un filosof francez de origine română. Cine să mai știe?

Acesta ar fi Jean Mattern, coordonator de colecție la Gallimard și un romancier interesant, ce-și pune la treabă moștenirea biografică central-europeană.

Iată și standul armatei franceze, în așteptarea ultimului best-seller, cel despre intervenția curajoasă din Libia.

Vă prezint un câine român, care nici nu prea știe să citească. Unde a găsit el lansare de carne în program?

Mda, cam asta a fost cu prima parte a Salonului. Vă las prin pădurea de mesteceni cu rafturi și scăunele pescărești sau vânătorești atașate. În locul lor, aș fi agățat în cui niște pături, să fie dom`le ca la iarbă verde. Dar, sigur, la nordici poate nu e obiceiul, că pământul e mai rece și apoi, cine a mai văzut să te întinzi cu pătura pe mochetă...