Intro

De la Adam știm că mărul e o chestie care îți stă în gât când ți-e lumea mai dragă și îți dă un trip pe cinste. În povestea asta, din care primul Om nu se va mai trezi ever, suntem la fel ca Wilhelm Tell. Care ce făcea? Încerca să nimerească mărul așezat pe capul fiului. Să te apuci de scris e cam același lucru și ar fi indicat să nu îți tremure mâna.

sâmbătă, 26 februarie 2011

Monumentul mădularului român

Cred că a venit timpul să ne luăm destinul într-o mână şi să dăm ruşinea la o parte cu cealaltă. Căci, vorba lui Claudiu Bleonţ la o recentă dezvelire retrospectivă de instalaţie gestualistă, „aşa mică cum era îţi făceai treaba cu ea”. Această rememorare cu public putea desigur trece neobservată, dar ea vine-vine-vine, calcă totul în picioare. În picioare centimetrice, v-aţi prins, acelea care compun de secole oda românului fără bani şi căciulă, dar, altfel, om de treabă. Cum vă spun, o asemenea demonstraţie de haka-yoga n-ar trebui, în principiu, să lase pe nimeni cu gura căscată. Am mai trecut noi doar şi prin povestea lui Creangă, am mai citit pe ambele părţi şi revista de organ universal a doi avangardişti ce se îmbrăţişează erecţi în costumul lui Adam, în fine, am aflat dintr-un roman douămiist şi de ce iubim doamnele. În plus, cei care n-am crescut odată cu turnurile noastre de fildeş, ca elefanţii, tresărim mai greu când unii provinciali se bat pe piept şi îşi arogă exclamativ proprietatea asupra unui oraş-staţiune din Croaţia (s-ar spune chiar că nu de la Râm ne tragem, dar asta-i altă discuţie, ce cumanul meu!). Ei, dar iată că marele actor răstoarnă toate aceste structuri antropologice ale imaginatului individual în colectiv la groapa de gunoi a Muzeului Antipa ( săracul Terente, vai tatuajul lui!) şi vine cu un nou sistem de wishful-thinking, ce se pliază ca o mănuşă cu un deget pe orizontul vertical (aha) de aşteptare al neamului. Concret, despre ce este vorba: dacă nu cumva suntem nişte farisei, e normal să nu facem duş îmbrăcaţi. Deasemenea, ca să nu alunecăm pe săpunul Ipocrizie, putem concede că în acel moment suntem singuri. Şi dacă tot ne denudăm la baie sau prin casă, de ce să nu recunoaştem că aceea este adevărata noastră natură, care ne-ar aprecia noua pălărie sau noii pantofi şi fără robe de chambre. Ca să înţelegeţi, cică de la robe vine şi rob, adică sclav. Sau, mai bine, supus – veţi vedea de ce. Boon, deci, din una în alta, devine evident că, citez cât pot de exact, „trebuie să ne dezinhibăm; suntem creştini ortodocşi, dar ne e frică de moarte!” Ei, aici e aici: cum vine aia că suntem robii lui Dumnezeu şi totuşi ne e târşă de marea trecere? De ce să tremurăm, dacă ne supunem fără crâcnire poruncilor Lui şi fredonăm „Stairway to Heaven” sub duş? A? Se pare că nu-i suficient! Se pare că trebuie musai să te şi dezinhibi, ba, mai mult, să te dezabiezi public, că doar frunza iniţială a fost arborată odată cu  conştientizarea căderii în păcat. Nu mai porţi frunza, ai scăpat de păcatul originar. Te porţi la peleul gol, ca la nudişti, dar atunci nu mai eşti nici rob! Pam-pam. Aici recunosc că m-am blocat. Glumeam, căci cine se supune sută la sută Decalogului? Prin urmare, sistemul lui Bleonţ nu ţine apa, dimpotrivă, aşa că Terente poate rămâne regele bălţilor la borcan, iar oraşul croat va beneficia pe mai departe de o substanţială şi gratuită publicitate door-to-door şi gură-n gură pe meleagurile valahe. Iată şi o mostră recentă, secretată de Theodor Paleologu pe reverul lui Sorin Oprescu: „este un mare bărbat, mare super-viril, când este vorba să distrugi monumente, dar când este vorba să le salvezi, dintr-odată bărbăţia este bleagă.” Că spânzurarea poate oferi o erecţie post-mortem de zile mari ştiam deja, dar că şi Schadenfreude, plăcere germană postbelică (un fel de  post-coitum naţional petrecut în vârful unei grămezi de moloz), are aceleaşi efecte la ai noştri constatăm chiar acum, cu ocazia penetrării străpungerii diametralei lărgite. Rapelul (cuvânt drag prietenului meu Grosu – de aceea îl şi folosesc) la învârtoşarea edilului vine după ce buldozerele au demolat inclusiv casa din locul casei în care, faţă cu Veronica, a finalizat în cearşaf Eminescu. Nu zic, momentul merita imortalizat veci-pururi prin măcar o placă memorială (a şi fost), însemn care nu ştiu unde va fi mutat spre mai bună luare aminte şi folosinţă – poate în beciul Muzeului Literaturii, lângă versurile lui Suciu. Să fim serioşi, hogeacuri de amor pe furate au tot fost şi vor mai fi. Sunt curios cine se va opune, peste o sută de ani să zicem, demolării unor blocuri ceauşiste doar pentru că la etajul 3,14 ( blocat în lift), 6 sau 10 s-a hârjonit un scriitor din generaţia ’80, care a ratat cu puţin nobelul prin 2050 – evident din raţiuni de apocalipsă şi geopolitică.
Mai bine să revenim printre noi, căci aici şi acum ne sunt propuse alte şi alte paleative la frica de dispariţie în anonimat, care nu presupun însă renunţarea la cele lumeşti, dimpotrivă. Mă refer în primul rând la cardurile de membru PSD, cele care, după cum zice Adrian Năstase, vor oferi discounturi la sex shopuri. Descins direct din raiul găinilor cu baterii de termopan şi ouă nu vouă, distinsul politician a găsit portiţa escatologiei: ce denudare, ce eludare a meandrelor concretului, când monumentul mădularului român se găseşte la tot colţul, cu baterii sau fără, numai bani să ai să-l cumperi. Altfel, intri în partid şi pune el diferenţa, după care e treaba voastră. În al doilea rând, să aruncăm o privire în bărăganul din spatele Casei Poporului. Aici se va ridica falnică zidirea de 110 metri înălţime a Catedralei Mântuirii Neamului. Nu mă întrerupeţi: ştiu că primii creştini, martiri de-adevăratelea ai credinţei, spuneau că biserica e în ei, în adunarea lor conspirată, un underground la purtător; mai cunosc şi că tradiţia turnurilor şi clopotniţelor înalte vine încă din Babilon. Corect, chestia cu turlele se trage de la obeliscurile păgâne, care sunt simboluri falice. Şi ce vreţi să spuneţi? Că sex shop sau catedrală e tot aia, dar la altă scară? Şi atunci, cui îi trag clopotele, Mitică? Şi, până la urmă, care e monumentul mădularului român etern erect? Lucrul de mântuială. Dar atunci, cu atât mai mult nu e cazul să îţi fie frică de moarte. Aşa mică cum e, îţi faci treaba cu ea.

miercuri, 23 februarie 2011

Explore the Carpathian guardian!

De curând, Guvernul a hotărât că e mai bine pentru spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic să fie declarat grădină. Perfect. Gard deja avem, gardieni vigilenţi la el - grămadă, vecini curioşi - cât cuprinde. Până aici nu-i stres. Acum însă vine rândul nostru, dragi grădinari, să vedem ce şi cum. În primul rând, să ne dumirim cu ce grădină avem de-a face: cu una botanică sau zoologică, de flori, de zarzavaturi, cu una de vară, cu grădina ursului, cu aia a Domnului, a lui Ion? Ei bine, Ministerul Truismului(!) ne lămureşte prompt: de acum trăim şi ne manifestăm plenar într-o grădină publică engleză. De ce publică? Pentru că românii şi-au pierdut oricum de mult orice pudoare, dacă au avut una vreodată, iar gunoiul nu mai încape sub preş, deci nu mai avem nimic de ascuns. Şi cum tot suntem ospitalieri, de ce să nu scoatem şi un ban din asta? OK, veţi spune, dar de ce engleză? Simplu ca bună ziua: pentru că aşa latini cum suntem, ne plictiseşte de groază rigoarea rondurilor trase cu sfoara de la Versailles, unde nu-ţi vine nici să te - mă scuzaţi - pişi. Preferăm boscheţii netunşi şi bălăriile pălălaie, după care te poţi furişa să tragi un somn, un chiul, un sex, să te scapi de-o nevoie şi să dai de alta. În plus, să laşi natura să-şi facă treaba e mult mai comod decât să i-o faci tu şi, la urma-urmei, e la modă sauvage. În concluzie, să nu ne mirăm că sloganul grădinii noastre e şi el în engleză, ba chiar să zicem tenchiu că e aşa. Vă daţi seama, dacă era în germană? Doamne fereşte, că deja frământam noroiul sub cizme ca Tăriceanu sau Băsescu, doar-doar iese pompier (dacă nu direct autostradă), coseam ca Boc, mopuiam ca Udrea şi lopătam ca Geoană ( l-aş fi băgat aici şi pe C. Antonescu, dar nu-l pot asocia unei activităţi lucrative nici măcar la oha). Nu-i de glumă cu astea, ptiu drace! Pe când aşa, putem sta chill, putem călca flexaţi în grădina Carpaţilor şi urla este, există, se află şi ce bine miroase!
Până aici a fost vorba de noi. De acum am scăpat, putem citi uşor mai departe, că doar nu grădinarilor vrea Guvernul să le vândă castraveţi ci, se înţelege, „prezumtivilor turişti” (citat din manualul brandului naţional de turism – ce profi sună!). Aceşti bănuiţi oaspeţi sunt aşteptaţi cu şase feluri principale şi potenţiale de turism, tip circuit, de vezi-ţi de sănătatea ta, agro-aventură, enduro-brown bear grillys şi city break ( bear grillys coboară dealul să caute prin gunoiul urban cu satisfacţia unuia care a descoperit America sau măcar roata). Aşadar, totul e pregătit să dăm lovitura! Oameni ne facem, iar Poşta va deveni în sfârşit profitabilă, asta pentru că acei semeni de departe au şi ei apropiaţi, cărora le vor trimite nenumărate vederi din România, ca să îi asigure că. Îndatoritori, cei ce pompează aerul şi fraierul în brandul turistic al naţiunii oferă şi exemple, texte de-a gata, ca la carte. Sper că acele bijuterii cu sclipici, traduse în cel puţin o sută de limbi, dialecte şi graiuri, vor fi afişate până şi în ultimele private de la ţară, vizuini de urşi, taxiuri şi găuri de şarpe, pentru că altfel s-ar putea ca respectivii turişti să aibă idei personale. Dau şi eu exemple, ca să fiu în spiritul manualului citat. Să îl luăm pe americanul ce bagă turul mânăstirilor din Bucovina şi îşi face timp să trimită o vedere acasă. Ce ar citi băiatul cu ochi albaştri din biroul destinat al Poştei: Dragă mamă, de acum cred în Dumnezeu! Nu ştiu cum reuşeşti asta şi ce motive ai tu, care nu ştii ce-i aia groapă în highway, beţie cu vodcă şi albastru de Voronetz, dar cu atât mai mult eşti de admirat! John. Rândul neamţoaicei plinuţe: Soţul meu iubit, vrei să scapi de mine, a? Ai pe alta, lasă că ştiu eu. Altfel de ce m-ai trimis la cură în Herculesbad? Proastă am fost să mă iau după tine şi după site-ul ăla cu vederi de la 1900. Aici n-am apă să fac un duş, dar tratamente! Pe curând, Hilde. Sau, japonezul şi turismul rural şi de aventură: Măi samurailor, pe aici e de kamikaze nu alta. Ieri am muls vaca! M-a rugat să rămână între noi, că altfel v-a trebui să mulg şi taurul. Îl cheamă Gheorghe şi are coarne cât o katana fiecare. Dacă nu vă mai dau de veste, înseamnă că m-a prins ăla cu ugerul în mână şi mi-am făcut urgent seppuku cu brişca. În acest caz, când îmi repatriază trupul îl ardeţi, iar cu urna vă grăbiţi la şeful meu şi i-o puneţi pe birou. Îi ziceţi că îmi cer scuze că am întârziat şi că poate să-mi verse cenuşa la toaletă şi să tragă apa. Eu aşa aş face. Altfel, când ajung acasă vă explic ce e aia brişcă. Bun, să trecem acum la mediul natural cu adevărat sălbatic, trăit pe pielea lui Birgitt, suedeza cu icuri: Dragă bunico! Eu nu ştiu ce-ai căutat tu în tinereţe la Marea Neagră, să te arzi pe plajă, când aici, la munte, e chiar mai bine şi mult mai palpitant! Un urs tocmai mi-a mâncat din palmă ( abia ce mi-am şters-o de balele lui şi m-am pus să-ţi scriu), un câine de stână mă amuşină chiar acum – pare fioros, mă latră, dar, ce să vezi, ciobanul îl goneşte, se apropie de mine, îşi aruncă blana de pe umeri, se deschide la şliţ, scoate o...ooo...bunico, revin cât de curând! În fine, să trecem de turismul sexual de neam prost (necuprins în manual dar la fel de, ba chiar mult mai, potenţial) şi să gustăm cireaşa de pe mămăligă sau gaura de la covrig, anume city break-ul. Coreanul din sud aterizează la Bucureşti şi, evident, nu poate până nu lipeşte timbrul pe ilustrată: Dragii mei, am ajuns în capitala României. De la aeroport în drum spre hotel, taximetristul a insistat să-mi arate Casa Poporului, în jurul căreia s-a învârtit de două ori să fie sigur că îmi lasă o impresie de neuitat. De aceea, vă rog eu, spuneţi şi la ceilalţi, să nu cumva vreodată să eliberăm Coreea de Nord! N-am mai ajuns la hotel, că mi s-au terminat  banii de concediu la mijlocul distanţei şi m-am întors cu ocazia la Otopeni. Salutări aşadar din aeroport! Oricum, o să fiu acasă cu mult înainte să ajungă vederea asta, o s-o aşteptăm şi o s-o citim împreună. Vă pupă Kim.
Mda, în concluzie, propun ca ilustratele autohtone să fie gata imprimate cu trăirile de profil ale ministerului de baştină. Ar fi o chestie salutară, la fel ca instituirea unui serviciu de largă respiraţie horticulturală al îngerilor păzitori. Aceştia ar trebui puşi însă la dispoziţia tuturor, inclusiv a vorbitorilor nativi de română, pentru că nici limba asta nu te scoate la o adică din colţii maidanezilor sau gura lumii. Şi ar mai fi nevoie de nişte pliante pe care să scrie, apropos de performanţele unor patrupezi în postură sau  măcar dispoziţie erectă: „Nu alerga mai repede decât îngerul tău poate zbura. Mai bine împiedică-te, poate te ajunge din urmă”. Tare mi-e însă că aceşti guardian angels vor fi doar nişte garden midgets, cărora nu le vor creşte ever pene pe spate pen’că aia înseamnă pe la noi să fii fraier. Contează că fără pene nu poţi avea aripi? Nu. Ce contează e că românul e mândru, iar mersul piticului îl învaţă de mic. Rămâne deci să vedem dacă logo-ul turistic al României, care mie cel puţin îmi seamănă cu o frunză stilizată de brusture, va putea acoperi ruşinea. Până atunci, go explore yourselves!

sâmbătă, 19 februarie 2011

eminescu

deci bădie treaba stă cam aşa
am venit la casa ta din ipoteşti am
urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată
o boxă din care ţi se aud poeziile am
intrat la tine totul în ordine
într-o cameră dau peste un telefon un
radiator şi un roman de agata christie
în rest nişte mobile şi fotografii de familie
afară e o toamnă frumoasă ies la ea

*
în curte şase pui de câine prin
iarba înaltă lângă sculptura care arată
ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi
parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva
ca un radio vechi din anii ’20 cu
un buton imens în mijloc ( seamănă cu un ochi
care în loc de pupilă are un sfârc) sculptura
se  numeşte semn-eminescu
data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi

*
să-ţi spun acum de bisericuţa familiei
eminovici ştii e construită înainte de anul 1800
uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc
în jur mormintele satului aduse la zi

*
rămân fără ţigări în faţa casei tale
în staţia de autobuz e caşcaraveta satului
găsesc pall mall mă costă vreo zece eminești 
şi ies de la asociaţia familială petean

*
lângă cutia de tablă au pus o cruce
antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001
cerviceşti
lângă cruce un stâlp de iluminat
îmi aprind o ţigară mă uit în jur

*
la doi paşi de mine văd încă o caşcaravetă
cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc
telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21
în geamuri mişună o colonie de muşte
care se cacă pe anunţ

*
la trei paşi de mine găsesc o
foaie de tablă pe care scrie cu vopsea scorojită
codrul eminescian
dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute
marcajele turistice spre lac spre izvor spre
iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca
stearpă asta unde dracu apare
în poeziile tale am înţeles nu apare
dar ai fost tu pe-acolo

*
pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti
într-o curte un moş strânge merele
are o gaură în gât nu poate vorbi dar
i s-au făcut nişte ionatane superbe
anul ăsta

*
nu merg o sută-două de metri spre lacul
nuferilor şi intru la sc jupiter srl
birtul satului unde oamenii merg la ramona
asta-i chelneriţa la ea vin oamenii

*
treişpe mii sticla de bere suceava clasic
televizorul din colţ e pus pe taraf tv
nu vreau să-ţi rămân dator
sunt un simplu muritor
zice un tip la costum şi alt tip zice şi el ce zice la saxofon
intră o babă cu batic şi o plasă galbenă
de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu
vă mulţumim
bea un rom şi pleacă

*
acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu
de ţigări vezi tu bădie nici  contrabanda
nu mai e la fel
şi intră gelu veterinarul comunei

*
îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că
se aşează la masa mea şi-mi spune
comuna mihai eminescu are opt sate
ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti
cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi
cătămărăşti deal
sediul comunei e primăria care e în ipoteşti oricum
eminescu ştiu eu că s-a născut în botoşani
pe strada maxim gorki

*
   îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi
zice dar nu ăla-i lacul lui eminescu
lacul nuferilor e departe de sat şi mă
gândesc că eminescu nu cutreiera el atâta
pădurile pe când iazul meicii e mai
aproape aşa că eu zic că ăsta-i lacul
din poezia lui

*
şi oricum cel mai tare-i coroi
haiducul cu gaşcă pe cai
s-a apucat să-i prade pe boieri în
al doilea război mondial s-a dus
la unul acasă i-a legat un cartof după gât
i-a zis asta-i o grenadă dacă te mişti mori
a amorţit boierul dar nu s-a mişcat o noapte

*
când au venit comuniştii l-au luat
pe coroi la securitate l-au făcut
mare că ştia cum să-i ia pe boieri


*
l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el
să-l vadă la faţă la sfârşit
coroi a vrut să dea un telefon acasă
dej i-a zis a doua pe dreapta coroi
a intrat la a treia pe dreapta acolo
era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa
l-a întrebat dej ai vorbit acasă
nu zice coroi n-am putut să vorbesc
la ipoteşti plouă

*
lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă
răspunde ce să fac sunt la ramona
cum aşa de hotărâtă-i a ta bine vin acum
gelu se ridică de la masă
eh eminescu a fost asta e trebuie să plec
fată vaca lui amariei
omul îşi pune casca pe cap iese urcă
pe scuter şi-o şterge în praf
o şcolăriţă trece prin faţa birtului în
trening roz cu un trandafir roz în mână

*

am pornit mai departe spre lac ajung spre
seară trestii nuferi peturi de bere trec
podul pe insuliţă în mijloc un bloc
de beton armat ca un altar
numai bun să i-o tragi veronicăi sub
clar de lună
bădie treaba stă cam aşa deci

Au și șaorma, dar nu a mai încăput pe firmă.

Evreul Panzer din Paris

No comment

Buchiniști lângă Notre Dame

De unde și până unde

- Ei, acum să vă aud! Ce aţi pregătit pentru cină? căscă Adam scuturându-şi somnul de după-masă. Se ridică în capul oaselor, de la rădăcina măslinului unde turtea deobicei iarba după istovitoarea masă de prânz şi privi pofticios în jur.
- Mai întrebi, Adame? strigară îngerii. Hai, pofteşte!
- Mda, bombăni omul, aţi putea totuşi să mai schimbaţi şi voi...
Adam intră agale în poiană, scărpinîndu-şi burta proeminentă. Penisul păros i se bălăngănea fără nicio treabă între picioare. Îngerii roiau deja spre masa din mijlocul luminişului.
Bărbatul îşi trase scaunul sub fund. Îşi înmuie mâinile în vasul cu apă întins spre el de îngerul-spălător, apoi îşi şterse degetele în penele aceluiaşi. Urmară îngerii cu fripturi, cei cu vinuri, cei cu fructe, rând pe rând şi toţi deodată.
Adam apucă o ciosvârtă suculentă de căprioară şi începu să rupă din ea. Măselele se opreau doar pentru câte o sorbitură zgomotoasă din cupa cu vinul excelent stors din viile Raiului. Mâinile omului alergau pe toată masa iar grăsimea i se scurgea pe bărbie picurând unsuroasă în desişul sexului.
Adam îşi desfăcu apoi fălcile într-un râgâit asurzitor. Mai luă o gură de vin şi se uită lung la îngeri, cu ochi lăcrimoşi în care somnul revenea încet dar sigur.
- Ia spuneţi! Eva pe unde bântuie iarăşi? Că n-am mai văzut-o cu zilele! Şi-a găsit pe altul? ridică Adam o sprânceană.
- Cum, Adame?! se miră îngerul-şef. Oare nu ştii tu că eşti primul şi singurul...
- Că altfel, continuă bărbatul turnând în el încă un pocal, eu... coaste mai am... Şi zicând acestea, Adam adormi cu capul pe masă. Îngerii se grăbiră să debaraseze urmele cinei.  
                                                         
                                                           *

Tot atunci, Eva îşi termină şi ea masa de seară acolo, în adâncul pădurii de pomi fructiferi, unde se refugiase de o săptămână. Hotărâse să termine cu bucatele îngerilor, care îi rotunjiseră şoldurile ceva de speriat, şi începuse acum o cură de fructe.
Singurul care îi văzuse pe Adam şi pe Eva în tot acest timp, în afară de Dumnezeu, se târa acum încet spre femeie.
- Eva, sâsâi şarpele, Eva!
- Ce vrei, şarpe?
- Vreau să te ajut! Dacă vrei să slăbeşti cu adevărat...
Femeia sări curioasă.
- Da, normal, dar cum?
- Uite, zise şarpele, vezi pomul acela?
- Care? E plin de pomi aici.  
- Mărul acela înalt. Încearcă un fruct din ramurile lui şi vei deveni dintr-odată subţire ca o trestie!
Eva se uită la şarpe, se uită la pom şi iarăşi la şarpe. Făcu ochii mici şi râse ascuţit.
- Vicleanule, acela-i pomul din care Dumnezeu ne-a interzis să mâncăm! Şi apoi, făcu Eva ofensată, arăt destul de bine! Şi, oricum, sunt singura femeie de pe aici!
- Desigur, desigur, făcu şarpele. Deocamdată...
- Cum?! se panică Eva.
- Draga mea, vezi tu, numai cine mănâncă un măr din acest pom poate crea o lume. El a mâncat şi v-a creat pe voi. Şi vouă v-a interzis să gustaţi din fructele acelea ca să nu creaţi, la rândul vostru, o lume. Pentru că El vrea să rămână unicul creator. Înţelegi?
- Aşa, şi?
-  Frumoasa mea, gândeşte-te un pic! Dacă într-o zi El se plictiseşte de voi şi face alţi oameni? Sau doar o altă femeie pentru Adam?
- A, nu! Asta nu! făcu Eva înfricoşată.
- Atunci... sâsâi şarpele.
- Atunci? Atunci?
- Atunci mâncaţi şi voi din pomul acela şi gata! Sunteţi egalii Lui şi nu vă mai poate da la o parte!
- Dar El a zis că acela care atinge pomul moare!
- Prostii! spuse şarpele şi se încolăci pe trunchiul mărului. Uite! Vezi? Am murit? Nu. Şi uite, muşc dintr-un fruct. Mi se pare mie sau tot n-am murit?
- Chiar aşa! se convinse Eva şi apucă un măr, muşcând din el.
- E bun, nu? întrebă cineva din spatele ei.
Femeia se întoarse şi privi îngrozită cum Moartea îşi făcea drum prin iarbă spre ea. O rupse la fugă şi ajunse într-un suflet la Adam. Bărbatul se culcase la umbra măslinului.
- Adam, trezeşte-te! îl zgâlţâi Eva.
- Ce Doamne iartă-mă ai, femeie? Dai buzna aşa... Unde ai fost?
- Lasă asta, uite ce ţi-am adus! Muşcă!
- Muşc, na! zise Adam şi îşi înfipse dinţii în măr. Acuma lasă-mă să dorm!
- Dormi pe fras, Adame! Ridică-te! se auzi tunând glasul Domnului.
Bărbatul sări ca ars în picioare. Se uită la Eva, la mărul din mâna ei.
- Femeie! Ce-i ăla? Să nu-mi zici că...
- Iartă-mă, Adame, începu ea să plângă. Atâta m-a vrăjit şarpele până...
- Şi de ce m-ai băgat şi pe mine...
- Dar ce era să fac? Eu să mor şi ţie să-ţi dea El o altă Eva? Frumos, frumos te-ai gândit tu!
- Hai, Adame, ia-ţi femeia şi umblă! mai tună Domnul.
- Şi să-ţi gătească ea de-acum încolo! strigară şi îngerii.

                                                           *

 De aici,  povestea se ştie. Cei doi au fost izgoniţi pe Pământ, unde Adam a trăit apoi o mie de ani. Asta, spun evreii bătrâni, pentru că nu a avut soacră. Iar dacă n-ar fi avut nici femeie ar fi trăit veşnic. Dar ce plictiseală ar fi fost! Pe când aşa...