Cred că a venit timpul să ne luăm destinul într-o mână şi să dăm ruşinea la o parte cu cealaltă. Căci, vorba lui Claudiu Bleonţ la o recentă dezvelire retrospectivă de instalaţie gestualistă, „aşa mică cum era îţi făceai treaba cu ea”. Această rememorare cu public putea desigur trece neobservată, dar ea vine-vine-vine, calcă totul în picioare. În picioare centimetrice, v-aţi prins, acelea care compun de secole oda românului fără bani şi căciulă, dar, altfel, om de treabă. Cum vă spun, o asemenea demonstraţie de haka-yoga n-ar trebui, în principiu, să lase pe nimeni cu gura căscată. Am mai trecut noi doar şi prin povestea lui Creangă, am mai citit pe ambele părţi şi revista de organ universal a doi avangardişti ce se îmbrăţişează erecţi în costumul lui Adam, în fine, am aflat dintr-un roman douămiist şi de ce iubim doamnele. În plus, cei care n-am crescut odată cu turnurile noastre de fildeş, ca elefanţii, tresărim mai greu când unii provinciali se bat pe piept şi îşi arogă exclamativ proprietatea asupra unui oraş-staţiune din Croaţia (s-ar spune chiar că nu de la Râm ne tragem, dar asta-i altă discuţie, ce cumanul meu!). Ei, dar iată că marele actor răstoarnă toate aceste structuri antropologice ale imaginatului individual în colectiv la groapa de gunoi a Muzeului Antipa ( săracul Terente, vai tatuajul lui!) şi vine cu un nou sistem de wishful-thinking, ce se pliază ca o mănuşă cu un deget pe orizontul vertical (aha) de aşteptare al neamului. Concret, despre ce este vorba: dacă nu cumva suntem nişte farisei, e normal să nu facem duş îmbrăcaţi. Deasemenea, ca să nu alunecăm pe săpunul Ipocrizie, putem concede că în acel moment suntem singuri. Şi dacă tot ne denudăm la baie sau prin casă, de ce să nu recunoaştem că aceea este adevărata noastră natură, care ne-ar aprecia noua pălărie sau noii pantofi şi fără robe de chambre. Ca să înţelegeţi, cică de la robe vine şi rob, adică sclav. Sau, mai bine, supus – veţi vedea de ce. Boon, deci, din una în alta, devine evident că, citez cât pot de exact, „trebuie să ne dezinhibăm; suntem creştini ortodocşi, dar ne e frică de moarte!” Ei, aici e aici: cum vine aia că suntem robii lui Dumnezeu şi totuşi ne e târşă de marea trecere? De ce să tremurăm, dacă ne supunem fără crâcnire poruncilor Lui şi fredonăm „Stairway to Heaven” sub duş? A? Se pare că nu-i suficient! Se pare că trebuie musai să te şi dezinhibi, ba, mai mult, să te dezabiezi public, că doar frunza iniţială a fost arborată odată cu conştientizarea căderii în păcat. Nu mai porţi frunza, ai scăpat de păcatul originar. Te porţi la peleul gol, ca la nudişti, dar atunci nu mai eşti nici rob! Pam-pam. Aici recunosc că m-am blocat. Glumeam, căci cine se supune sută la sută Decalogului? Prin urmare, sistemul lui Bleonţ nu ţine apa, dimpotrivă, aşa că Terente poate rămâne regele bălţilor la borcan, iar oraşul croat va beneficia pe mai departe de o substanţială şi gratuită publicitate door-to-door şi gură-n gură pe meleagurile valahe. Iată şi o mostră recentă, secretată de Theodor Paleologu pe reverul lui Sorin Oprescu: „este un mare bărbat, mare super-viril, când este vorba să distrugi monumente, dar când este vorba să le salvezi, dintr-odată bărbăţia este bleagă.” Că spânzurarea poate oferi o erecţie post-mortem de zile mari ştiam deja, dar că şi Schadenfreude, plăcere germană postbelică (un fel de post-coitum naţional petrecut în vârful unei grămezi de moloz), are aceleaşi efecte la ai noştri constatăm chiar acum, cu ocazia penetrării străpungerii diametralei lărgite. Rapelul (cuvânt drag prietenului meu Grosu – de aceea îl şi folosesc) la învârtoşarea edilului vine după ce buldozerele au demolat inclusiv casa din locul casei în care, faţă cu Veronica, a finalizat în cearşaf Eminescu. Nu zic, momentul merita imortalizat veci-pururi prin măcar o placă memorială (a şi fost), însemn care nu ştiu unde va fi mutat spre mai bună luare aminte şi folosinţă – poate în beciul Muzeului Literaturii, lângă versurile lui Suciu. Să fim serioşi, hogeacuri de amor pe furate au tot fost şi vor mai fi. Sunt curios cine se va opune, peste o sută de ani să zicem, demolării unor blocuri ceauşiste doar pentru că la etajul 3,14 ( blocat în lift), 6 sau 10 s-a hârjonit un scriitor din generaţia ’80, care a ratat cu puţin nobelul prin 2050 – evident din raţiuni de apocalipsă şi geopolitică.
Mai bine să revenim printre noi, căci aici şi acum ne sunt propuse alte şi alte paleative la frica de dispariţie în anonimat, care nu presupun însă renunţarea la cele lumeşti, dimpotrivă. Mă refer în primul rând la cardurile de membru PSD, cele care, după cum zice Adrian Năstase, vor oferi discounturi la sex shopuri. Descins direct din raiul găinilor cu baterii de termopan şi ouă nu vouă, distinsul politician a găsit portiţa escatologiei: ce denudare, ce eludare a meandrelor concretului, când monumentul mădularului român se găseşte la tot colţul, cu baterii sau fără, numai bani să ai să-l cumperi. Altfel, intri în partid şi pune el diferenţa, după care e treaba voastră. În al doilea rând, să aruncăm o privire în bărăganul din spatele Casei Poporului. Aici se va ridica falnică zidirea de 110 metri înălţime a Catedralei Mântuirii Neamului. Nu mă întrerupeţi: ştiu că primii creştini, martiri de-adevăratelea ai credinţei, spuneau că biserica e în ei, în adunarea lor conspirată, un underground la purtător; mai cunosc şi că tradiţia turnurilor şi clopotniţelor înalte vine încă din Babilon. Corect, chestia cu turlele se trage de la obeliscurile păgâne, care sunt simboluri falice. Şi ce vreţi să spuneţi? Că sex shop sau catedrală e tot aia, dar la altă scară? Şi atunci, cui îi trag clopotele, Mitică? Şi, până la urmă, care e monumentul mădularului român etern erect? Lucrul de mântuială. Dar atunci, cu atât mai mult nu e cazul să îţi fie frică de moarte. Aşa mică cum e, îţi faci treaba cu ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu