De florile mărului

Ridică-mă la cer!

2011-12-11T04:48:00.000+02:00

Asta îţi va face părul măciucă!

2011-12-11T04:45:00.000+02:00

Iluzie optică în Pere Lachaise

2011-12-11T04:31:00.000+02:00

Hai cu şoimii!

2011-12-11T04:24:00.000+02:00

Bun, de acum au trecut ceva zile de la Gaudeamus, au trecut şi ultimele emoţii, aşa că să ne aprindem o ţigară şi să vedem în tihnă cum a fost (sper să apreciaţi deschiderea cu Casa Poporului, aşa cum se vede dinspre Catedrala Mântuirii Neamului în construcţie şi macaralele ce râd în soare argintii).
Sigur, dacă e Gaudeamus, e

De data asta, în plus a fost lansarea-eveniment-invazie-pustiiţi holdele şi ardeţi fântânile (nu aşa era?) a lui Neagu Djuvara, care pare să-l înspăimânte şi pe Gabriel Liiceanu: Ai grijă ce spui, altfel o să dai autografe!

În fine, într-un spaţiu ceva mai respirabil, mă adun la standul Tracus Arte

într-o companie ideală, că să nu mai spun de mama şi Radu Paraschivescu

Ba chiar îmi regăsesc iubita şi pe fostul meu diriginte, domnul profesor Mariş, zis şi "Potcoavă la tablă", care mi-a făcut o surpriză. Apărând.

Acestea fiind spuse, ne-am pregătit de lansare, cu Ioan Cristescu, patronul Tracus Arte, la înaintare.

Şoimii mei au fost lansaţi în lume de Paul Cernat. De acum, mi-am luat mâna de pe ei. Vă aparţin.

Alături de noi, Felix Nicolau şi Dan Cârlea, care încă are cravata lui. Unde naiba o fi a mea?

Ion Bogdan Lefter a venit pentru cartea lui Ovidiu Pecican, dar îşi face timp şi pentru mai tinerii...

...care se topesc de căldură şi mai ales de atenţie.

În public, Diana Iepure şi Radu Paraschivescu ne onorează cu răbdarea.

Eu ce să mai deschid gura? Mai are rost?

Mai bine carte-n carte şi lectură plăcută!

Nu, pe bune, aşa căldură n-am mai pomenit de mult!

Gata, la autografe şi la ceva rece!

Desigur, părinţii mi-au fost şi ei alături:

Apoi, fuga la o bere cu prietenii! Pe drum, un domn se încrunta la un gadget de ultima oră. Să fi fost oare Florin Iaru?

În sfârşit, dau de Manasia, Leac şi Soviany

ba chiar şi de Ioan Es Pop şi împreună ne răcorim. Să ne fie de bine!

Șoimii patriei merg la Gaudeamus!

2011-11-17T18:57:00.000+02:00

Printr-o colaborare de zile mari, cvartetul compus din Mugur Grosu (haz și percuție = coperte percutante), Mihail Vakulovski (suflă prefața), Cosmin Perța (editor-dirijor) și solistul din pozele de mai jos

vă prezintă, în premieră mondială pe România, romanul-concert de amplă respirație și profundă vibrație, frescă sensibilă a unei copilării în uniformă și anume

Șoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!

Ieșirea în lume se va produce pe marea scenă a țării, Târgul de Carte Gaudeamus - București, sâmbătă, 26 noiembrie, de la orele 13, la standul Tracus Arte, cu o prezentare de Paul Cernat.

Aviz amatorilor, ba chiar și profesioniștilor!

Intrarea se va face pe bază de bilet sau Pile, Cunoștințe, Relații.

s0 SLOw?!

2011-07-28T04:38:00.001+03:00

Adepții teoriilor conspiraționiste au un nou subiect pe ordinea zilei: Breivik a luat-o razna de unul singur sau a fost doar frontman-ul/ hitman-ul de sacrificiu al vreunei grupări oculte, de sorginte francmasonă/ neo-nazistă/ anti-mondialistă dar nu anarhistă și fără clară legătură cu salvarea balenelor și închiderea centralelor nucleare etc.? Asta, desigur, după ce s-a lămurit treaba că nu teroriștii islamici au provocat asasinatul în masă din Norvegia ( deși la o adică ar fi vrut să-l înfieze, să nu rămână al nimănui) ci un arian get-beget, care și-a dovedit capacitatea, nu și mijloacele, de a deveni un alt Hitler, Stalin, Bush (oricare din ei) ș.a.m.d. ( cel puțin la scris, 1500 de pagini de manifest!, îi concurează cu succes).

Restul oamenilor nu-și revin nici acum din stupoare, groază, uimire și alte asemenea stări de paralizie a minții în fața unui fapt de neînchipuit și totuși împlinit. Prea împlinit.

Selectate din rândul multicultural al celor de mai sus și plasate chiar mai sus se disting încă două categorii de persoane, devenite personaje căci sunt într-adevăr de poveste. De o parte avem polițiștii norvegieni, cărora le-au trebuit 45 de minute să ajungă pe insula Utoya și să-l oprească pe tipul plecat literalmente la headhunting. Ce i-a oprit să ajungă mai repede și să limiteze proporțiile vânătorii de oameni? Păi, o dată că n-au avut elicopter - echipajul fiind plecat în vacanță!, și a doua, că li s-a stricat barca de intervenție. Credeam că numai la noi e posibilă o asemenea fușereală ( vezi focoasele suflate ca batista pe sub nasul jandarmilor sau declarația șefului poliției din Deta cum că nu poate fugi după băieții răi cu doar 2 litri de benzină - deși circusanții se dădeau în spectacol chiar sub ochii lor), dar iată că se poate mult mai rău!

Ei, dar pe de cealaltă parte sunt jurnaliștii. Aceștia au ajuns la locul masacrului cu mult înaintea poliției, au survolat îndelung insula și au tras în cadru ca la Nat Geo. N-am văzut prea multe dezbateri pe tema asta, pariu că nici n-o să fie prea multe, dar ce-ar fi fost dacă presarii în goană după exclusivitate ar fi luat totuși un sniper cu ei în elicopterul lor? Care lunetist i-ar fi zburat mărul lui Breivik de pe umeri și ar fi salvat poate jumătate din viețile irosite ( wasted adică). A? N-ar fi fost și asta tot o știre? Un breaking news mondial?

Coperte moi, senzații tari

2011-03-22T02:32:00.001+02:00

Când ai la dispoziţie 40.000 de metri pătraţi la Porte de Versailles, în care bagi 500 de standuri unde intră 1.200 de edituri cu 100.000 de titluri şi mai aliniezi şi 2.500 de autori care clicuiesc, vorba aia, nerăbdători din pixuri, se cheamă că te poţi numi Salonul de Carte de la Paris, 2011. Iar când în jur de 200.000 de vizitatori se calcă pe picioare timp de 3 zile să-ţi facă vânzări de aproape 10.000.000 de euro, se poate spune că îţi plac nu atât zerourile cât numerele mari. Una peste alta, zilele acestea mi-a fost dat să văd în toată splendoarea industria franceză de carte, dar şi să simt suflul extraordinar al cititorilor, care pompează din greu interes în piaţa literară.

Anunţat în toate felurile – nu m-aş fi mirat să-l găsesc promovat până şi pe pachetele de ţigări, gen Salonul de Carte provoacă dependenţă şi potenţă sau Cartea poate nu ucide – evenimentul i-a strâns (poate prea) laolaltă pe iubitorii de lectură, care au lăsat totul baltă, au stat fără să crâcnească o oră şi mai bine la coadă să plătească 9 euro de căciulă/zi şi s-au năpustit brownian în hala imensă. Nu ştiu alţii, dar eu, unul, m-am dus ţintit, alegându-mi dinainte câteva nume, printre care desigur Andreï Makine, un scriitor pentru care am un cult şi o cultură. Acum, sigur, când am zis de atâţia autori fâlfâind de colo-colo cu ecusoanele lor roz sau aşteptând muşteriii în spatele mesei, blindaţi de teancurile propriilor cărţi, m-am referit şi la aceştia:

Oare ce-o fi fost în sufletul lor şi ce le-o fi dictat cuvânt cu cuvânt orgoliul când acea bandă rulantă de cititori trecea prin faţa lor fără să sară unul din mers peste ei? Habar n-am, dar îmi închipui că respectivii şi-au dorit măcar nişte picioare mai lungi, aşa, de câţiva metri, să le întindă de-a latul pe interval. Bine, nu cred că a scăpat vreunul fără să dea măcar o dată cu subsemnatul, ceea ce poate însemna mult sau puţin. Puţin pentru un autor francez - oricare, dar mult pentru cei 0 (zero) scriitori români prezenţi la sesiuni de autografe. Vorbesc aici de acei - câţiva şi buni – contemporani deja traduşi în franceză, nu de aspiranţi-plătitori anonimi de bilet ca mine, care n-am făcut parte nici din Salonul refuzaţilor de industria cărţii, ca punkistul ce încerca să paseze la coadă la intrare, direct din ghiozdan şi fără semnătură, nu ştiu ce manifest anarhist scos la imprimantă pe foi gata pătate cu bere. Oricum, hope not dead!

Salonul de Carte de la Paris 2011, partea a II-a

2011-03-22T02:06:00.001+02:00

Pe un cer senin de amiază, după necesarele coffee and cigarettes de revigorare, mi-am luat aparatul foto și două cărți, inima în dinți, șapca pe cap și-am rupt-o spre Salon să-mi văd visul cu ochii. Chit că poate nu e și visul vostru, eu vi-l arăt, că cine știe:

Într-adevăr, e vorba de Andreï Makine, bonomul siberian care în 1987 cerea azil politic în Franța. Ca un adevărat amant, nu i-a pus condiții iubitei și a primit s-o locuiască de jos, dintr-o criptă de la Pere Lachaise. Au trecut ani buni până ce omul a scos capul în literatura franceză, care, în acel moment, și-a scos pălăria, cum n-a făcut-o nici Napoleon în fața Moscovei în flăcări. La rândul meu, mărturisesc că am venit la Paris în speranța că voi putea strânge mâna care a scris Testamentul francez. Am reușit și, trebuie s-o zic, îmi ajunge această amintire ca să nu mai uit vreodată că doar un străin mai poate surprinde Franța în arta iubirii.

Ce-ar mai fi de spus?

Salonul de Carte de la Paris 2011, partea I

2011-03-20T03:30:00.000+02:00

Sub un cer gri, din care Parisul are toată ziua, m-am luat pe la prânz, imediat după cafeaua de dimineață și m-am dus la Salonul de Carte. După o oră de stat la coadă cu alți matinali ca mine am pătruns în sfârșit în hala de expoziție. Ce era acolo? Industrie, frate!

Anul acesta, locul de onoare a revenit literaturii din țările nordice, reprezentată de peste 60 de autori danezi, finlandezi, suedezi, norvegieni etc. Cărțile acestora au fost expuse la stand - în Bois de Lettres, o pădure literară de mesteceni cu rafturi simpatice, Ikea, nu alta.

Dacă pe la nordici am mai putut respira, la sesiunea de autografe a lui Charles Aznavour n-am avut când. E ca și cum m-aș fi dus la Luvru să o pozez pe Mona Lisa. Aia încă n-am reușit și nu-mi mai bat capul, dar iată că pe Gică Petrescu al francezilor l-am tras în cadru! Și am șters-o repede la aer.

La aer, adică la standul Plon, unde David Foenkinos intrase și el în sesiune de dat cu subsemnatul. Cu niște ani în urmă i-am prezentat o carte la Timișoara, acum ne-am strâns mâna, ce mai, suntem chit.

Bun, o iau încetișor spre sala care găzduia colocviul Cioran când, la standul Armeniei, dau iar nas în nas cu Aznavour. Aflu și că Erevanul va fi capitala mondială a cărții în 2012. Sunt curios cum o să acopere celebrul Radio evenimentul.

Ajung la colocviul ocazionat de Centenarul Emil Cioran. N-am să vă fac un rezumat. Rețin doar că pe siteul Salonului se menționează Emil Cioran, filosof român de expresie franceză, iar Livius Ciocârlie crede că e vorba de fapt de un filosof francez de origine română. Cine să mai știe?

Acesta ar fi Jean Mattern, coordonator de colecție la Gallimard și un romancier interesant, ce-și pune la treabă moștenirea biografică central-europeană.

Iată și standul armatei franceze, în așteptarea ultimului best-seller, cel despre intervenția curajoasă din Libia.

Vă prezint un câine român, care nici nu prea știe să citească. Unde a găsit el lansare de carne în program?

Mda, cam asta a fost cu prima parte a Salonului. Vă las prin pădurea de mesteceni cu rafturi și scăunele pescărești sau vânătorești atașate. În locul lor, aș fi agățat în cui niște pături, să fie dom`le ca la iarbă verde. Dar, sigur, la nordici poate nu e obiceiul, că pământul e mai rece și apoi, cine a mai văzut să te întinzi cu pătura pe mochetă...

izzy

2011-03-18T21:02:00.000+02:00

ne-au trezit rafalele de mitralieră

nu știam cine sunt nici nu conta

maică-mea e musulmană tata sârb ortodox dacă

nu ne împușcau unii o făceau ceilalți

tata a dat casa pe o mașină și am fugit

din orășelul bosniac de munte

prima dată ne-au oprit musulmanii

mama îi cunoștea și ne-au lăsat să trecem

tata ne-a scăpat apoi de soldații sârbi

și am ajuns într-un oraș mai ferit

într-o dimineață tata l-a luat pe fratele meu și

s-au strecurat într-un avion de poștă spre belgrad

eu mi-am continuat drumul cu mama

cu autobuzul spre serbia

la primul filtru l-au dat jos pe un musulman

și l-au împușcat la marginea drumului

mai sunt și alții au întrebat sârbii nu nu mai sunt

a zis șoferul și când a băgat într-a-ntâia i-a spus

mamei că următoarea oprire ar putea fi

și ultima pentru noi

granița cu serbia era un pod foarte aglomerat

în zilele acelea norocul nostru că a sunat alarma

aeriană și până să cadă rachetele americane

sârbii au grăbit convoiul fără să se mai uite

în belgrad ne-am strâns în sfârșit toată familia

și ne-am hotărât să fugim în germania

în timișoara însă am pierdut trenul și

așa am rămas aici am învățat limba

până la urmă nu am mai plecat

de zece ani ne dorim cetățenia română în

fiecare an ne prezentăm la comisie

între timp am învățat geografia și istoria româniei

știm imnul pe de rost toate strofele că

așa ți se cere la examen ne ascultă ăia

cu manualul în față să nu-i păcălim

știm mănăstirile lui ștefan cel mare ca

pe străzile orașului natal din munții bosniei

ca să mă exprim românește nu știu

ce pizda mă-sii mai vor de la noi

tu alex cum ai ajuns aici

eu m-am născut aici nu m-a întrebat nimeni nimic

românia e doar o

întâmplare în viața mea

Geschichte mit Hintergrund

2011-03-18T20:46:00.000+02:00

Das hat mir noch gefehlt, die Verrückten am Halse! verfluchte sein Schicksal Genosse Komarom während er zwei Treppen auf einmal nahm, hinauf, in sein Büro. Zu früher Stunde hatten ihn zu Hause die Freunde aus Bukarest angerufen, um ihn zu warnen, dass ihm in jedem Augenblick ein Besuch von den Kontrolleuren der Schwarzmarktpraktiken bevorstand, die seine Bucheintragungen nach Heller und Pfennig durchleuchten werden würden. Selbstverständlich sprachen sie nur in Andeutungen, aber der Genosse Direktor der Temescher Kreisdirektion für Lebensmittelversorgung verstand den Wink und machte sich sofort auf ins Büro. Es war kein Monat vergangen, dass sie einen gleichgestellten Verwalter in der Hauptstadt erschossen hatten, weil sie ein Loch von einigen Millionen in seinen Haushaltsbüchern festgestellt hatten.

Na, großartig! ging es Genossen Komarom durch den Kopf. In den Ladenregalen herrschte gähnende Leere, außer vietnamesischen Krabbenkonzentrat war nichts mehr zu kriegen, weil die einheimische Produktion samt und sonders in den Export ging. Aber das würden die von oben nie eingestehen wollen, denn das würde die Leute auf die Barrikaden bringen. Nein, es war viel einfacher solche wie ihn zu Sündenböcken zu stempeln, sie zu beschuldigen, die Ware zu horten anstatt sie zu verkaufen, um sie auf dem Schwarzmarkt zu verhökern – mit ein Paar Handschellen und einer Kugel war die Sache dann schnell gelöst. Und alle waren zufrieden! Die da oben, weil sie so den Schlamassel los waren, die da unten hingegen, hatten wen zu steinigen. Na, großartig, ja! erboste sich der Mann und stieß die Tür zum Sekretariat weit auf.

„Morgen!”

„Schönen Guten Morgen!”, lächelte ihn Genossin Aglaia von der anderen Seite der Schreibmaschine aus an. Sie schrumpfte aber förmlich ein, als sie den Chef verstimmt sah. „Ist was passiert?”, fragte sie, wie um einen Versuchsballon zu starten.

„Lass das, heute steh ich nicht auf Konversation!” fuhr sie der Direktor an und verschwand in seinem Büro.

Der Genosse Komarom ließ Hut und Mantel in die Ecke fliegen, in die Richtung des Kleiderständers, um sich sofort ans Fenster zu stellen, aufgeschreckt von einem heiseren Hupen. Auf der Straße stand aber nur ein Taxi, dessen Fahrer so seiner Geliebten, der Pförtnerin, huldigte. Ohne es wahr zu nehmen atmete der Direktor erleichtert auf, blieb aber am Fenster stehen. Über dem Weg zeichnete sich die elegante Silhouette des Continental Hotels ab, das an der Stelle erbaut worden war, wo sich ehemals die alte Siebenbürgener Kaserne in den Boden grub, mit ihrem Gewirr von Tunnels und Kasematten, voll von Ratten und verschimmelten Pfützen. Tja, durchfuhr es den Mann vor dem Fenster, alle Ruinen wurden flach gelegt, nur ich muss mich mit dieser uralten Hütte voller Schimmelpilz begnügen. dabei heißt sie auch noch Mercy-Palast - ein Scheiß Palast ist das! Bis unsere Institution hier einzog, war das doch ein Gefängnis für mehr als einem Jahrhundert.

Genosse Komarom riss auf einmal die Augen auf vor Schreck. Zum ersten Mal wurde ihm der ursprüngliche Verwendungszweck des Gebäudes bewusst, was ihm Schauer über den Rücken trieb. Na also, nachdem ich zehn Jahre lang Tag für Tag in einem Gefängnis gesessen habe, sollte man meinen, dass ich Bescheid weiß über das Thema. Allerdings saß anstelle eines Wärters die Sekretärin vor meiner Tür und meine Zelle war mit Telefon und breiten Fenstern ausgestattet, lächelte der Direktor bitter.

„Liebste, mach mir bitte einen Kaffee! Von dem guten!“, ließ der Mann sich aus der halb geöffneten Tür hören, der das Fenster verlassen hatte, um zu seinem Bürotisch zu gehen, einem breiten, klobigen Ding, das von Papieren übersät war.

Die Sekretärin trat ein mit der dampfenden Kaffeetasse in der Hand, die sie neben das Telefon stellte.

„Danke, Liebste“, murmelte der Genosse Komarom, den das starke Aroma des heißen Suds etwas beruhigte.

Gleichzeitig langte er zum Telefon. Er wählte eine Nummer vom Innendienst und wartete. Besetzt. Er begann, mit den Fingern auf die Tischplatte zu trommeln, wartete auf das Tonsignal und versuchte es erneut. Noch immer besetzt. Der Direktor geduldete sich ein wenig, nahm einen Schluck Kaffee, zündete sich eine Zigarette an. Er tat einen tiefen Zug, zählte die Minuten, drehte die Zigarette zwischen Daumen und Finger, während er die Asche abstreifte, so dass das Zigarettenende spitz aussah in dem rubinfarbenen Aschenbecher und schließlich wählte er die Nummer erneut. Als Antwort kam dasselbe Besetztzeichen, was nichts anderes bedeuten konnte, als das am anderen Ende jemand über den Gang der Welt palaverte oder ganz einfach keinen Bock hatte, um die Uhrzeit gestört zu werden und das Telefon von der Leitung genommen hatte.

„Dem Pferd sein Schwanz“, fluchte Genosse Komarom, ins Idiom seiner Muttersprache fallend, „jetzt komm ich euch besteigen“, und sprang auf.

Und tatsächlich - der Direktor stürmte durch das Sekretariat ins Treppenhaus und ließ die Tür hinter sich zu krachen. Er durchquerte den Innenhof, wo einige Lastwagen der Marke Carpați vor sich hin rosteten - dabei hab ich sie doch gewarnt, dass ohne die nötigen Ersatzteile bald der gesamte Wagenpark im Arsch ist und ich die Lebensmittel huckepack nehmen werde, um sie aus zu liefern - erboste sich der Mann im Stillen und machte eine scharfe Kurve um den Stapel bunter Getränkekisten, die den Eingang zur Lagerhalle versteckte. Er drang in den dunklen, engen Korridor ein und stolperte sofort. Als sich seine Augen an das schwache Licht gewöhnt hatten, merkte er, dass das Hindernis ein Stapel von Dossiers war, deren Papiere von Feuchtigkeit verklebt waren wie ausgestorbenes Meeresgetier, das am Versteinern war, sich in Fossilien verwandelte bevor es zur Wiederaufbereitung kam.

Der Genosse Komarom sparte sich diese Gedankenspiele, die ihn an den Geologie-Unterricht erinnerten, für ein anderes Mal auf; vor seiner Karriere im Lebensmittelbereich, der organischen Chemie, hatte er besonders im Fach Geologie geglänzt. Es war nun Mal so, dass es nicht jedem gegeben war, epochale Funde zu machen und Dinosaurier-Eier zu finden, deshalb hatte er die Sicherheit des täglichen Brotes gewählt und eines Eierkorbs dazu und - warum nicht - auch eines täglichen Huhnes im Suppentopf. Gar nicht mehr zu reden davon, dass inzwischen die Hühnereier viel geschätzter, weil rarer als die der Dinosaurier waren.

Der Direktor tastete sich vorsichtig vor in der düsteren Eingangshalle. Obwohl draußen heller Wintermorgen herrschte, konnten sich nur einige spärliche Sonnenstrahlen durch die Gitterstäbe an den Fenstern stehlen. Im restlichen Raum herrschte Zwielicht, das von Stelle zu Stelle eine grüne Tür erkennen ließ, wie ausgeschnitten in der ebenfalls grünen, aber dunkleren Wand, - da waren die Verliese der ehemaligen Zellen. Obwohl der Mercy Palast seit langem nicht mehr als Gefängnis diente, war alles so geblieben wie vor einem Jahrhundert. In den ehemaligen Zellen stapelten sich jetzt die Bücher aller Lebensmittelläden aus dem Kreis, die Dossiere besetzten jeden Winkel. Ein einziges Zimmer hatte man im selben Zustand gelassen wie vor Zeiten, mit den Pritschen und alles anderem. wo die beiden Angestellten der Archivabteilung ihren Arbeitstag verbrachten. Eben jene, die nicht ans Telefon gegangen waren. Der Genosse Komarom kam überfallartig über sie und tatsächlich fand er sie so, wie er es erwartet hatte, nämlich schlafend, vor. In der stickigen Zimmerluft stach der Gestank von schmutzigen Socken und saurem Bier hervor. Seltsam nur, dass keine Bierflasche zu sehen war, wunderte sich der Direktor, nachdem er die nackte Glühbirne an der Decke angeknipst hatte. Die Leitung des Telefons war aus der Steckdose gezogen worden und baumelte herab. Der Direktor steckte sie wieder ein und klatschte in die Hände.

- „Hallo, Morgen die Genossen! Was denn, legen wir uns jetzt auf dem Arbeitsfeld schlafen?“

Die Archivare saßen schlaftrunken auf von den zerschlissenen Matten. Für Augenblicke wollten sie ihren Augen nicht trauen. Seit etlichen Jahren, seit sie ihren Arbeitsplatz hier hatten, war ihnen noch kein derartiger Besuch beschieden worden. Ehrlich gesagt, verirrte sich kein Schwein zu ihnen. Sie wurden ausschließlich per Telefon in die Buchhaltung beschieden, mit ihrem Wägelchen, um eine neue Fuhre von Papierkram abzutransportieren in ihre Gruft. Ansonsten passierte gar nichts. Da waren nur sie, der Schimmel, die Ratten und als Zugabe die Kellergespenster, von denen jedermann wusste, das es sie gab, die aber noch niemand gesehen hatte, die sich durch das unerklärliche Verschwinden verschiedenster Sachen bemerkbar machten. Und nun der Direktor.

„Mhm, Morgen, Genosse Direktor!“, stammelte verschlafen Genosse Ilie und sah mit freudigem Erstaunen diesmal, dass sich die Bierflaschen vom Tisch in Luft aufgelöst hatten. Das passierte nicht zum ersten Mal. Es verging kein Tag ohne dass die angebrochenen Flaschen, Bier, Wodka oder Rum, die sie stehen gelassen hatten, verschwanden. Anfangs hatte er noch die Kellergeister dafür verantwortlich gehalten, aber schnell seine Meinung geändert. Geister saufen nicht. Oder doch? danach hatten sie die Arbeiter vom Wein- und Alkoholika-Lager verdächtigt. Die soffen alles, was ihnen in die Hände fiel. Waren das die Täter? Keine Rede davon. die hatten Kisten weise Wein gehortet und der Schnaps floss bei ihnen wie aus dem Wasserhahn. Das Wasser aus der Leitung benutzten sie nur, um die angebrochenen Flaschen wieder auf zu füllen nachdem sie ihren Obolus entnommen hatten. Die hatten mehr als genug. So dass Genosse Ilie und sein Kollege Paraschiv sich fassungslos eingestehen mussten, dass sie überhaupt keine Erklärung dafür hatten, dass die Flaschen verschwanden, bis sie aus dem täglichen Rausch aufwachten. Sie hätten ja reihum trinken und schlafen können, konnten sich aber nie auf die gegenseitige Abwechslung einigen. Das spielte jetzt aber auch keine Rolle mehr.

„Auf die Beine mit euch!“, donnerte sie Genosse Komarom an. „in fünf Minuten seid ihr mir mit allen Kassenregister für dieses Jahr zurück! Schnell, schnell, es brennt!“

„Na schön, das hat sich gleich“, brummte Genosse Ilie und ging seinem Genossen voraus.

In dem düsteren Raum widerhallte das Krächzen der Wägelchen. Ungeduldig folgte der Direktor den beiden Archivaren. Sie gelangten alle drei in ein niedriges Zimmer und tapsten die Regale entlang beim Schein einer Taschenlaterne.

„Aber wo sind sie denn?“ entfuhr es dem Genossen Ilie.

„Hier müssen sie sein. Ich hab sie doch selber hingetan!“, antwortete sein Genosse verblüfft.

„Sind sie aber nicht!“ brüllte fast der andere.

„Müssen aber sein!“ donnerte drohend der Direktor.“Ihr findet sie mir im Mauseloch und bringt sie mir im Maul!“

Die Archivare suchten immer hektischer nach den Registern, stachelten sich gegenseitig an bis das Verlies zu summen ansetzte wie ein Bienenstock, der mit einem Knüppel angestoßen wurde. Dann setzte plötzlich Stille ein.

„Guck mal!“ rief der Archivar Ilie und deutet auf eine Spur von verstreuten Papieren, die man im Lichtkegel der Laterne sehen konnte; sie führte vom untersten Fach eines Regals in das anschließende Zimmer.

Die drei Männer beäugten die Stelle und wechselten über in die andere Zelle. Die Akten säumten den Weg bis an die hintere Wand. Die Archivare folgten ihm, der Direktor ihnen nach. Ab und zu bückte er sich, sammelte eine Akte ein und stapelte sie auf seinem Arm. Die Spur führte zu einer eisernen Tür ohne Gitter.

„Die Zelle der zum Tode Verurteilten“, murmelte Genosse Ilie.

„Lass das!“ entgegnete der Direktor verstimmt.“Sache ist, dass die Dossiers entwendet wurden und jemand sie da eingesperrt hat. Wer hat das getan?“

„Wir nicht!“, riefen die Archivare mit einer Stimme.

„Wer aber sonst?“ hackte Genosse Komarom nach.

„Vielleicht die Gespenster“, wagte sich Paraschiv hervor.

„Das glaub ich gern!“ raunzte ihn der Direktor an. „Öffnet die Tür.“

“Wissen Sie, hier war niemand mehr drinnen seit…”

„Seit wann?“

„Seit es das Gefängnis nicht mehr gibt“.

„Das werden wir ja sehen. Öffnet die Tür“.

„Uns fehlen die Schlüssel. ich glaube nicht, dass sie jemand hat. Wir werden die Tür aufbrechen müssen“, meldete Ilie und machte sich auf, einen Vorschlaghammer zu suchen.

Die Archivare mühten sich abwechselnd ab, einige Minuten lang, bis der dicke Riegel nachgab und die Tür aufsprang.

„Genosse Komarom, wissen Sie, wir hätten noch etwas zu erledigen…“hub Ilie an.

„Die Register in Ordnung bringen und… es ist noch so viel zu tun…“ sagte Paraschiv, wie um sich zu entschuldigen.

„Euch hat plötzlich die Arbeitswut gepackt?“, parierte der Direktor gehässig ihr Ansinnen. „Verschwindet, ihr Waschlappen!“

Der Direktor griff sich eine Laterne und trat in den Raum. Der schwache Lichtkegel brachte Kritzeleien an den Wänden zu Tage. Die älteste war in gotischer Schrift und das Werk eines Beutelabschneiders aus dem 19. Jahrhundert, der eine Frau um Vergebung bat, ob es sich um sein Opfer oder um seine Mutter handelte, war nicht mehr klar zu verstehen. Die neueste, deren Buchstaben tief eingeritzt waren, war kaum dreißig Jahre alt und das Bekenntnis eines antikommunistischen Untergrundkämpfers: Hier werde ich bis zum letzten Augenblick auf das Eintreffen der Amerikaner warten! und, etwas weiter, in Richtung Tür: Sie sind ausgeblieben!

Der Genosse Komarom ließ ab vom Entziffern der Inschriften und richtete den Lichtkegel nach unten, auf den Fußboden. Er sah sofort einige verstreute Papiere, aber, noch seltsamer: Fußstapfen, klar abgezeichnet im fingerdicken Staub. Die geheimnisvollen Spuren endeten vor der gegenüber liegenden Wand, ohne dass Spuren zurück geführt hätten. Der Direktor fasste den Vorschlaghammer mit beiden Händen und schlug zu. Er stürzte über die Wand, die nachgab. Er war auf eine Ziegelmauer gefasst gewesen, aber da war nur ein Verhau von Brettern, mit Lehm verkleistert und geschickt übertüncht, ein geheimer Eingang in einen unbekannten Gang. Genosse Komarom rappelte sich auf und spitzte die Ohren. Er glaubte, etwas zu hören. Er hob die Laterne auf und knipste sie an. Das gelbe Licht sprang zur nächsten Krümmung in der unterirdischen Galerie. Er folgte dem Tunnel. Jetzt war er sich schon fast sicher, dass irgendwo vor ihm ein lebhaftes Getümmel vor sich ging. nach der nächsten Krümmung öffnete sich vor ihm ein langer Durchgang unter einem gemauerten Gewölbe. Am anderen Ende, an die Wand gedrückt, zuckten menschliche Wesen zusammen, suchten dem Lichtkegel zu entfliehen.

„Wer seid ihr?“ brachte der Direktor hervor.

Von drüben antwortete eine Stimme im Wisperton, auf Ungarisch, wie ihm schien:

„Guter Mann, lass es sein. Verlasse den Ort und kehre nie zurück. Sage niemandem von uns.“

„Ist ja gut…aber…“. Genosse Komarom näherte sich den menschlichen Gestalten. Im Licht der Laterne konnte er vier Männer, drei Frauen und fünf Kinder erkennen.

Der Direktor musterte sie aufmerksam. Nach den Kleiderfetzen zu schätzen, die sie trugen, der weißlichen, schmutzigen Hautfarbe, den wilden, langen Bärten und ihrem Entsetzen vor fremden Leuten, handelte es sich um Wilde. Oder um verwilderte Menschen. Jedenfalls nicht um Gespenster.

„Und was habt ihr hier zu suchen?“, fragte Genosse Komarom, dessen Neugier geweckt war, “vor wem versteckt ihr euch?“

„Hier sind wir geboren worden!“ setzte ein junger Mann an.“Wir, unsere Eltern und ihre Eltern schon. Dieser Tunnel verband das Gefängnis mit dem Tribunal. Als er an beiden Enden zugemauert wurde, war er nicht mehr zu benutzen, aber der eine oder andere, der ihn kannte, schlich sich hier ein. Der letzte vor fünfzig Jahren. Ob es Kriminelle waren, Diebe oder Unschuldige - wir wissen es nicht und nach so langer Zeit zählt es auch nicht mehr. Hier unten sind wir freie Leute. Der Preis dafür ist, dass wir uns verstecken müssen.“

„Und wovon lebt ihr?“

„Von dem, was wir in den ehemaligen Zellen finden, denn weiter wollen und können wir uns nicht fort wagen. Die große Tür am Eingang ist nachts versperrt von drei Schlössern und tagsüber, wenn sie offen ist, trauen wir uns nicht über die Schwelle, da das starke Licht von draußen uns schadet. Einmal, vor zehn Jahren, hat sich einer von uns vorgetraut, ist aber noch auf der Schwelle in Ohnmacht gefallen. Wir mussten ihn auf unseren Armen zurückbringen und danach hat er nicht mehr lange gelebt. Das Licht ist nichts für uns, mein Herr. Oder Genosse, wie ihr euch dort draußen nennt.“

„Tja, davon, was ihr findet, sagst du…das Wasser rinnt von den Wänden, irgendwo ist wahrscheinlich ein Rohr geplatzt, dann und wann ein Bierchen, schau mal, wie sich da die leeren Flaschen stapeln - wenn das die Genossen Archivare wüssten - und was Nahrung anbelangt, ernährt ihr euch mit - hallo, aber was ist denn das?“ unterbrach sich Genosse Komarom als er den Haufen Dossiere erblickte.

“Genau damit”, bestätigte ihm der junge Mann.

„Sind sie denn schmackhaft?“ entfuhr es dem verblüfften Direktor.

„Solange sie frisch sind“, antwortete der junge Mann und schnalzte genießerisch mit der Zunge.

„Frische?“ stieß Genosse Komarom hervor und stürzte sich auf die Akten. „Mein Gott, ihr habt mich erledigt! Die Kontrolleure, die Eintragungen in den Büchern…ich bin fertig gemacht. Was bleibt mir noch übrig? Der Knast und das Exekutionskommando warten auf mich!“, schüttelte sich der Direktor vor Pein und rannte zum Ausgang.

Er hastete verzweifelt die Stufen zu seinem Büro empor, um in der Tür wie versteinert stehen zu bleiben. Auf den Ledersesseln saßen zwei Leute in grauen Anzügen, die sich ihm wie auf einen Wink hin gleichzeitig zuwandten.

„Hallöchen; Guten Morgen Genosse Direktor! Sie müssen sich aber nicht so beeilen, wir haben alle Zeit der Welt“, bleckte der Ranghöhere die Zähne.

„Tschuldigung, wir waren so frei und haben uns aus Ihrer Kaffeekanne bedient, die Genossin Sekretärin war so nett und brachte sie uns. Erstklassige Ware! Ich meine den Kaffee“, sagte der eine, was den anderen zum Kichern brachte. „Ist der vom Schwarzmarkt?“

“Keine Ahnung, war nur ein Geschenk…”, wand sich der Direktor wie unter Schmerzen.

„Ach so, ein Geschenk!“ lachte der Chef-Anzug, sichtlich vergnügt, dass er den da, der vor ihm in der Tür stand, schon zum Zittern gebracht hatte.

„Da sie schon stehen, machen Sie sich doch gleich auf die Socken und bringen uns aller schnellstens die Buchhaltungsbücher aus dem letzten Jahr“, schlug der Stellvertretende Chef-Anzug vor, nicht ohne auf das Nicken des anderen zu achten.

„Wie auch nicht! Wird sofort gemacht!“, sagte der Direktor mit einer kaum merklichen Verbeugung, während er wie von einer Idee erleuchtet, zu lächeln begann, sich aber gleich wieder im Griff hatte.

Doch seine Gegensacher hatten die seltsame Reaktion des Genossen Komarom bemerkt und warfen sich verdutzte Blicke zu. „Hatt der jetzt durchgedreht?“ schienen sie sich zu fragen.

Inzwischen war der Direktor im Treppenhaus verschwunden und niemand hat ihn jemals mehr gesehen.

Übersetzt aus Rumänisch von Helmut Britz

Der geschenkte Weg

2011-03-18T20:42:00.000+02:00

Der durchdringende Klang der Trompete erscholl über der Festung und setzte sich in kurzem Zeitabschnitt von einem Horn zum anderen fort, wie ein langgezogenes Echo, ähnlich der Abfolge des Hahnengeschreis im Dorf, wenn der Hühnergeier kommt. Die Hahnenbrust schwillt an und der Schrei wird heiser im Crescendo der Gefahrenwarnung, die über der gefiederten Gemeinschaft irrlichtert, so das kein einziges Huhn mehr weiß, von wo sie ausgegangen war, alle stracks erstarren und kaum mehr wagen zu blinzeln in Erwartung des Todesstoßes. Der nicht kommen will und meistens auch gänzlich ausbleibt, Zeichen dass die Krallenträger sich wieder mal von einem vergänglichen Schatten am Himmel haben täuschen lassen. Möglich auch, dass der Hühnergeier anderswo beschäftigt gewesen war, aber sein kürzester Weg dorthin über den Köpfen der Gefiederten hinweg führte, die gewohnheitsmäßig unten, auf der Erde, nach Körner scharren und von oben den Todesboten erwarten.

Gleich den Hühnern erstarrten die Leute beim Erschallen der Trompeten, warfen fragende Blicke nach allen Himmelsrichtungen, ihre Zweifel wandelten sich zu Schrecken, bis schließlich Panik ausbrach. Auf einen Schlag verwandelte sich die Festung in einen einzigen Ameisenhaufen, dessen Gewusel die Mauern zu sprengen drohte. Hier schritt die Stadtpolizei ein und leitete den Tross von Fuhrwerken in Richtung der Stadttore. Es waren nur zwei geöffnet, das Peterwardeiner- und das Siebenbürgener-Tor, denn das dritte, das Wiener-Tor war schon verriegelt worden und seine Verteidiger waren emsig bemüht, die dicken Kanonen samt Schießpulver und Vierpfünder in Schuss zu bringen und die langen Zündschnüre einzupassen. Vor ihnen, in der Ferne, wuchs die Staubwolke, die ein ganzer Kawallerie Korps aufwirbelte, der sich aus Richtung Arad näherte. Deshalb der erste Trompetenstoß, dem die anderen Trompeten geantwortet hatten, denn jetzt mussten alle Leute, die nicht ihren festen Wohnsitz innerhalb der Temeswarer Stadtmauern hatten, die Festung schleunigst verlassen, um Platz zu machen für die Manöver des Militärs. Diese verließen kurz darauf ihre Kasernen und stürzten zu den Erdwällen der Bastionen und zu den Ravelins. Oben angelangt, gingen sie eilig in Schussposition, luden die Gewehre und warteten schweigend auf die Befehle, Finger am Hahn und die Schweißperlen im Angesicht, die wuchsen und in Rinnsalen zum Kinnladen abflossen, im Bett der Gesichtsfurchen, um schließlich abzutropfen, auf den gestampften Boden der Bollwerke, der sie aufsog wie ein trockener Schwamm in der Mai Sonne. Von ihrer Anhöhe aus beobachteten sie die Kuh- und Schafherden, die von ihrer Weide, dem freien Feld der Glacis, eingetrieben wurden in die weiträumigen Ställe innerhalb der Festungsmauer. Es folgten die Schweineherden, die in die Stadt einfielen durch dieselben Festungstore und dann erst wurden diese geräuschvoll geschlossen, waren die Belagerungsvorarbeiten abgeschlossen und die Stadt endgültig abgeschnitten vom Rest der Welt. Die sternförmige Festungsanlage von Temeswar war ab diesem Augenblick ein autarker Bereich und sie war bereit, dem Angriff eines auch noch so starken Feindes zu trotzen. Das war nötiger denn je, denn seine Herrlichkeit Franz der Erste, Kaiser von Österreich hatte keinem geringeren als dem damaligen Herrscher von Europa, Napoleon, der die Welt in Angst und Schrecken versetzte, den Krieg erklärt. Der hatte dem Habsburger erst kürzlich, anlässlich seiner Wiederkehr, in der Schlacht von Austerlitz im Jahre 1805, heftig die Leviten gelesen, so dass derselbe Mann, der ja vor der Schlacht als Franz der Zweite Kaiser des Römischen Reiches Deutscher Nation gewesen war, seinen Kaiserstuhl verlor angesichts der Sachlage, dass das Kaiserreich vom Winde verweht war. Schwer getroffen, zog er sich zurück, um seine Wunden heilen zu lassen, bat um Frieden und ließ sich auf einer etwas kleineren Stufenordnung zum Kaiser von Österreich ausrufen - eben zum Franz dem Ersten herabgestuft. Und alles wäre schön und gut gewesen, hätte ihn Napoleon nicht großkotzig wissen lassen, dass er es nur seiner Gnade verdanken würde, dass er auf einem Kaiserstuhl und nicht auf einem Fußschemel säße. Dass muss den Kaiser sehr gegrämt haben, denn er wiederkaute jahrelang die Worte, die er ihm als Antwort entgegen zu schleudern gedachte. Erst 1809 sah er den Augenblick gekommen, die Abgründe seiner Seele offen zu legen und sich in einem flammenden Aufruf an seine Untertanen zu wenden, um sie dazu aufzurufen, Leib und Leben zu opfern im Endkampf, der folgen sollte. Als das Napoleon zu Ohren kam, ließ er das Tagesgeschäft in Spanien ruhen - was allerdings Goya an der Fortsetzung seiner trefflichen Genrebilderserie aus der unmittelbaren Aktualität hinderte - brach nach Paris Hals über Kopf auf, reihte die Scharen um sich und zog gegen Wien. Er hatte schon einmal, 1805, Wien erobert und kannte den Weg gut. Die gesamte Angelegenheit schien ihm jetzt nur mehr eine Pflichtkür zu sein, da ja der gesamte deutschen Staatenbund hinter ihm stand, Österreich nur mehr ein Schatten seiner selbst war, aus dem er, Napoleon, das Stückchen Tirol ausgeschnitten hatte!

Die forsche Reaktion des Franzmannes heizte allerseits die Fantasien an. Kaum war Bonaparte durch Bayern gezogen und schon glaubte man, seine Husaren allerorts gesehen zu haben. Die Gerüchteküche brodelte und nährte sich von jedem Hufgetrappel in der Abenddämmerung und jedem unbekannten Staubwölkchen, das sich am Horizont abzeichnete, so dass jedes noch so banales Vorkommnis zur wunderlichen Dimension anwuchs. Und so weckte ein Glockenklang im Nachbardorf das Sturmgeläut im eigenen, setzte eine Rauchsäule hier das Ährenfeld dort in Brand und wurde ein Ereignis wie der zufällige Griff eines Betrunkenen, der nachts die Wasserflasche mit der Flasche mit Rattengift verwechselt hatten und mit Schaum vor dem Mund starb, als untrüglicher Beweis dafür gewertet, dass die Franzmänner alle Brunnen im Umkreis von Dutzenden Kilometern vergiftet hätten. So kam eins zum anderen und die gesamte Temesch-Torontaler Gegend gelang in Angst und Schrecken als sich eine gesamte Familie im Stall erhängte, da der Familienvater mit eigenen Augen gesehen hatte, wie die Husaren mitten in der Nacht im Walde ein Kind bei lebendigem Leibe ins Feuer geworfen hatten um es danach aufzubrechen und zu verspeisen. Es wäre dem einfältigen Mann nie eingefallen, besser hin zu gucken, um wahr zu nehmen, dass es sich um Hirten handelte, die sich am Feuer wärmten und ein Schaf geschlachtet hatten, um sich daran gütlich zu tun. Nein, was das Familienhaupt einmal beschlossen hatte, mit eigenen Augen gesehen zu haben, das blieb es auch. Nachdem sie Tags darauf seinen Abschiedsbrief gelesen hatten, machten sich die Dorfgenossen Mut, umzingelten die Hirten und spießten sie auf. Sie versahen sie mit der Aufschrift Mordbuben von Franzmänner und ließen sie aufgepfählt am Wegrand stehen, so dass jeder, der des Weges kam, sehen konnte, dass Napoleons Soldaten jede Gegend unsicher machen konnte aber auch, dass sie nicht unsterblich waren. Dass ließ die Männerbrust der Dorfbewohner mächtig anschwellen und sie rollten stracks ein paar Weinfässer herbei, die sogleich angezapft wurden. Flugs fanden sich die Spielleute ein und eine befreiende Freudewelle schwappte über Groß und Klein, im Reigen vereint unter den aufgepfählten Mordbuben von Franzmänner. Das Gelage weitete sich aus, da immer neue Leute, die des Weges kamen, eingeladen wurden, daran teil zu nehmen, nicht bevor sie sich die Erklärung zu dem, was sie mit eigenen Augen sehen konnten, angehört hatten, und es hätte bis spät in der Nacht angehalten, wären nicht die Reiter aufgetaucht. Zuerst zeichneten sie sich daumengroß am Horizont ab, gleich später wuchsen sie zu einem Span an, dann zu einer Elle, denn die Kavallerie galoppierte im Abendrot. Deshalb konnten die Zecher nicht ihre Wappen erkennen, denn als sie der Lanzenreiter ansichtig wurden, wussten sie allzu wohl, wer da heranstürmte. In Windeseile wechselten die Löwen-beziehungsweise von Fall zu Fall Bärenkräfte, die nur der Wein verleiht, den anatomischen Platz vom Herzen zu den Füßen und sie ergriffen das Hasenpanier so hurtig wie es wiederum nur der Wein ermöglicht. Die gesamte Zecherbande, Dorfbewohner wie Wandersleute, Groß wie Klein nahmen Reißaus, dem Walde zu. Einige hielten kurz inne, rissen die Pfahle aus der Erde und schulterten sie samt Last je zwei oder drei und verschwanden im Gebüsch. Von dort aus äugten sie rüber zu den Soldaten, die ihren Galopp einstellten und neben den Weinfässern aus den Satteln sprangen, froh der unverhofften Kriegsbeute. Oder war es nur ein Geschenk? Die Kürassiere scherte das wenig, sie füllten die Becher und schlugen schließlich ihr Lager auf. Ein Feuer nach dem anderen wurde angefacht und erhellte die Nacht, so dass sich deutlich die schweren Fuhrwerke abzeichneten, die von dicken Planen bedeckt waren, die ihren Inhalt keinem noch so forschenden Blick frei gaben. Jene, die sich in den Wald geflüchtet hatten, trauten sich nicht, ein Feuer anzuzünden und rückten eng zusammen, um sich schlafen zu legen, die Äxte in Reichweite. Nicht bevor sie einige Äste mit viel Laub abgeschlagen hatten, um die Pfähle zu überdecken, mit den aufgespießten Mordbuben von Franzmännern. Sie wussten, dass das ganze Dorf gebrandschatzt werden würde, falls die Husaren sie entdeckten. Das erwarteten sie sowieso und staunten morgens nicht schlecht, als sie nur rauchende Asche auf den Feuerstellen fanden. Die Reiter waren längst verschwunden und die Hufspuren, übersät von Rossäpfeln, zeigten den Weg zur Festung Temeswar. Immer noch auf der Hut kehrten die Leute in den Wald zurück und verwischten jede Spur der Lynchjustiz, die sie geübt hatten. In dieser Zeit nahm das Kavallerie Korps seine Stellung ein vor den Anlagen der Festung, was einen Schwall von Trompetenstößen auslöste, genau wie Annäherung eines Geiers oder auch nur einer ähnlichen Wolkenschar die Hahne im Dorf zum Krähen bringt. Die hastige Unruhe der Verteidiger der Festung ging auf die Lanzenreiter über. Sie hielten an bevor sie noch ins Schussfeld der Kanonen der Festung kamen und warteten auf neue Befehle. Die Mienen der Kommandanten verfinsterten sich. Sie hatten doch einen Kurier losgeschickt, der von ihrer Ankunft melden hätte sollen, und zwar schon, als sie noch in Arad gewesen waren. Sollte er sich etwa verirrt haben oder in die Hände von Wegelagerern gefallen sein? Die Offiziere waren ratlos. Woher konnten sie denn wissen, dass ihr Emissär in Ketten lag in einem dunklen Kellerlverließ der Festung, da niemand die Nachricht glauben konnte, die er gebracht hatte, ja alle, mit dem Festungskommandanten an der Spitze, überzeugt waren, dass es sich um ein Scheinmanöver des Feindes handelte. Nach kurzem Ratschlag beschlossen die Kavallerieoffiziere, einen Boten zu schicken mit einer Flagge in der Hand und einem Brief mit Petschaft unter dem Waffenrock. Er umklammerte fest den Fahnenstiel, denn der Wind blies heftig und drohte ihn ihm zu entreißen. Jetzt erst konnte man das Wappen auf der Flagge gut erkennen und ein Geraune ging durch die Reihen der Verteidiger. Der Lanzenreiter hielt ein als er gewahr wurde, dass die Gewehrläufe, die auf ihn gerichtet waren, eines nach dem anderen von der Brustwehr verschwanden, die Verteidiger stramm standen und das große Wiener Tor sich weit öffnete. Verwundert verharrte er, weiterhin nicht wissend, was zu tun und hörte bis zum letzten Augenblick nicht den anderen Reiter, der an ihm vorbeistürmte. Der junge Soldat fand sofort seine Fassung zurück und salutierte pflichtmäßig dem vorbeibrausenden Kaiser Franz dem Ersten. Angesichts der Gefahr, dass ein Missverständnis ein Blutbad hätte auslösen können, seine eigenen Soldaten sich gegenseitig niederschießen hätten können, hatte der Kaiser beschlossen, die Situation auf eigene Faust zu lösen. Sein Erscheinen entspannte sofort die Lage, effektvoller als es jede andere Botschaft hätte bewirken können. Gefolgt vom Lanzenreiter mit der Flagge, zog der Kaiser durchs Stadttor ein unter den Hochrufen der Verteidiger. Das Kavallerie Korps folgte ihm schnell in Begleitung der schweren Fuhrwerke und so durchquerte der Zug die Wiener Straße, den Domplatz und gelangte zur Herberge „Der Trompeter”. Hier hatten sich schon die Stadtoberen versammelt zur offiziellen Empfangszeremonie. Der Stadtkommandant war in Galauniform erschienen und überbrachte den unglücklichen Boten, dem man hurtig die Ketten abgenommen und etwas raus geputzt hatte.

Das Gebäude der Herberge, die von einem ehemaligen Trompeter der kaiserlichen Armee errichtet worden war, der nach seiner Verabschiedung über beträchtliche finanzielle Mittel verfügt hatte, bot bald nicht mehr genügend Platz, um alle aufzunehmen, die gekommen waren ihre Reverenz zu erweisen, so dass die Wachen am Eingangstor einem richtigen Ansturm standhalten mussten. Das nutzten die Betreuer der schweren Fuhrwerke, um unbemerkt durch das Hintertor heranzufahren bis knapp vor die Kellertüren. Unter den Planen kamen dicke Fässer zum Vorschein, die auf Bohlen in den Keller hinab gerollt wurden. Als das letzte Fass in das Kellergewölbe verfrachtet worden waren, wurde der Eingang mit dicken Eichenstangen und faustgroßen Schlössern verrammelt. Zwei Soldaten der Stadtwache wurden vor dem Kellereingang postiert. Sie hatten keine Ahnung, was sich in den Fässern befand, die sie bewachten. Sie rätselten darüber und je mehr Wachen sich ablösten, umso mehr Vermutungen wurden angestellt. Und zu Recht: was konnte es sein, das da drin war? Wein von der nobelsten Sorte, Schießpulver, mittelalterliche Rüstungen im Sand konserviert, um nicht zu rosten, feinst gemahlenes Mehl - denn des Kaisers Brot war am weißesten -, Jonas Wal in der Salzlauge, geweihtes Öl aus Jerusalem, einbalsamierte französische Offiziere, ja, was wohl? Sicherlich nicht Napoleon Bonaparte, denn eins war klar: seiner wegen hatte Franz der Erste die Strapazen des langen Weges auf sich genommen. Die Neugierde wuchs von Tag zu Tag an, aber das Rätsel blieb. In das Kellergewölbe des „Trompeters” konnte man entweder von der Straßenseite aus gelangen und musste Schloss und Riegel öffnen oder man konnte sich auch von hinten an den kaiserlichen Wachen vorbei schleichen. Beides war unmöglich. Oder fast unmöglich im Falle Nandors, des Stallburschen. Der hatte drei Milchkühe zu betreuen, die neben den Postkutschenpferden gehalten wurden, so dass er öfter in den Keller gelangen musste zu den Fässern mit dem Salz, dass dem Futter zugemischt wurde. Er schleppte es eimerweise raus zu seinen Kühen, die zu kaiserlichen Milch-Butter- und Käselieferanten aufgestiegen waren. Ihre Wichtigkeit entging nicht den Wachen, die sich an Nandors Besuche gewöhnten. Bald lächelten sie sich zum Gruße zu, zumal Nandors Schnaps eine wohlige Wirkung hatte, vor allem in der Kälte des Morgengrauens. Der Zwetschgenschnaps löst die Zunge und den Geist bevor er die Augen umnebelt, die Gespräche wurden flüssiger und Die Wachestunden kürzer. Manchmal vergaß der Stallbursche glatt, weshalb er zum Keller gekommen war, andermal verwechselte er die Fässer und entnahm das Salz aus einem. das nicht vorgesehen war. Was auch sonst - Salz bleibt Salz. Sobald er den Keller verließ, durchsuchten ihn die Soldaten und er zog seines Weges. Um seinen Eimer kümmerte sich niemand, denn es war doch nur Salz drin und obendrein wussten die Soldaten gar nicht, wonach sie suchen sollten, denn der Inhalt ihrer Fässer aus Wien war ihnen unbekannt. Bald erfuhren sie aber, das Wien in Bonapartes Hände gefallen war, der mit seinen Truppen im Schloss Schönbrunn residierte und jeden Tag von den Treppen aus ihre Parade musterte. Und, als wäre die Schmach nicht schon groß genug gewesen, nein das Wiener Volk fand allzu schnell Gefallen an diesem allmorgendlichen Spektakel und fand sich zahlreich ein, verblendet von Napoleon oder auch nur den schmucken Uniformen. Franz dem Ersten bereitete auch nur der Gedanken daran Magenschmerzen, sein einziger Wunsch war, in die Hauptstadt seines Reiches zurückzukehren. In der Zwischenzeit hatte er viele Stunden lang Besprechungen mit den Stadtoberen, die ihm alle versprachen, Soldaten und Proviant zu sammeln, in fantastischen Größenordnungen. Der Kaiser bedankte sich höflich und versprach ihnen im Gegenzug, sie mit Domänen zu begütern, die, hätte er Wort gehalten, von Moskau bis Paris reichen hätten müssen. Am Ende jeder Besprechung zog er sich in seine Gemächer zurück, so hoffnungslos wie er gekommen war. Ein Hoffnungsschimmer kam auf, als die Österreicher in der Schlacht von Aspern siegten und er war knapp daran, die triumphale Rückkehr nach Wien an zu ordnen, aber dann kam die kalte Dusche nach der Schlacht von Wagram, die verloren ging. Jetzt blieb ihm nichts anderes übrig, als Napoleons Bedingungen anzunehmen, die ihm bald überbracht wurden. Der Korse erwartete ihn in Schönbrunn, aber nur in Begleitung seiner Tochter Marie Louise, die der Sieger zur Ehefrau verlangte. Nebst der Hälfte seines Reiches, weil das im Märchen so üblich ist. Franz der Erste beugte sich der Schmach und machte sich auf den Weg. Die dicken Fässer aus den Kellergewölben des „Trompeters” wurden auf die Fuhrwerke gehievt und der Konvoi der Lanzenreiter kehrte nach Wien zurück.

Aber nicht einmal der Teufel ist eine so düstere Gestalt, wie er den Anschein weckt - zumindest an manchen Plätzen. Wie sonst hätte sich Nandor das Wunder erklären sollen, das ihm geschah ein Tag nach der Abreise des Kaisers, als er den Stall ausmisten wollte und in der Krippe mit Salz einen prachtvollen Rubinring fand. Es konnte ein Geschenk Gottes sein oder des allmächtigen Kaisers oder eines von den freundlichen Soldaten oder aller zusammen, wen schert es! , sagte sich der Stallbursche während er das Schmuckstück in Augenschein nahm. Es war bestimmt ein Vermögen wert, sagte sich der Mann, der es nicht zu schätzen wußte. So dass er nicht lang zögerte und sich zu einem Schneider aufmachte, wo er sein ganzes mühselig angespartes Geld ließ für einen stattlichen Herrenrock. So bekleidet war er sich sicher, bei dem Verkauf des Schmuckstücks nicht betrogen zu werden. Tatsächlich erhielt er dafür in einem Schmuckladen von bester Adresse, wo er sich als Graf in Geldnöten präsentierte, ein kleines Vermögen. Seine Knie zitterten als er den Laden verließ und er ging geradewegs in die Herberge, wo er seine Stelle kündigte. Noch am selben Tag kaufte er von einem ruinierten Adligen eine ansehnliche Liegenschaft und beschäftigte sich weiterhin damit, wozu er ausgebildet war, nämlich der Kuhaufzucht. Es vergingen kaum ein paar Jahre und sein Vermögen wuchs an, wie er sich nicht hätte träumen lassen.

Er suchte den Schmuckhändler in Temeswar auf, dem er den Ring verkauft hatte, und erstand ihn, denn es war die Quelle seines Reichtums, von der er sich nie mehr trennen sollte. Er steckte sich ihn selbstbewusst an den Finger und kehrte auf sein Gut zurück. Er wurde zum königlichen und kaiserlichen Hoflieferanten ernannt und lieferte auch an die Armee des Kaisers Franz Milch, Fleisch und Lederwaren in der Zeit als ganz Europa aufatmete, denn Napoleon war in sein endgültiges Exil auf die Insel Sankt Helena verbannt worden. Und eines schönen Tages geschah es, das Nandor nach Wien, in Schloss Schönbrunn beordert wurde, um für seine Verdienste geadelt zu werden.

Zur gegebenen Stunde kniete er vor dem Kaiser nieder, mit geneigtem Haupt. Da erhob sich der Kaiser und fasste entgegen dem Protokoll nach seiner Hand und führte sie vor seine Augen um den Rubinring genauer zu betrachten. Angesichts der kaiserlichen Neugier sah sich der ehemalige Stallbursche gemüßigt, die ganze Geschichte mit dem Ring zu erzählen. Der Kaiser schmunzelte.

„In jenen Fässern, die wir nach Temeswar schafften, befand sich der gesamte Kronschatz des Reiches, in Salz versteckt. Er hat also einen winzigen Teil davon gefunden, ihn entäußert und ihn dann wieder eingelöst. Das gleiche haben auch wir mit unserem Reich gemacht. Und wir hatten Erfolg. Das, aus eigenem Verdienst. Er mag den Ring behalten um immer daran erinnert zu werden, wofür er steht, habe die Ehre, mein nobler Herr!"

Übersetzt aus Rumänisch von Helmut Britz

Kakania care sunt

2011-03-12T02:59:00.001+02:00

De curând, pe siteul Afroditei Cionchin mi-a apărut un fragment din ultimul meu roman, intitulat - nu știu dacă definitiv - De florile mărului. Vă invit să citiți textul la adresa respectivă și, ca să intrați mai bine în atmosferă, vă ofer aici câteva fotografii din amurgul Imperiului și al străbunului meu. Acesta a avut doar două fotografii la viața lui, una din copilărie și cealaltă din cătănie. Iată-l așadar pe Zugsfuhrerul (plutonierul) Lanyi Mihaly din Regimentul 61 K.u.K. Infanterie Ritter von Frank Timișoara, cu puțin timp înainte de plecarea pe frontul din Italia:

Tânărul cu busolă pe piept cade în a 9-a bătălie de pe Isonzo împreună cu mai toți camarazii lui și e depus lângă aceștia în cimitirul militar Austro-Ungar din Stanjel (Slovenia):

Fotografiile cu cimitirul de campanie au fost realizate de Istvan, camarad și frate de cruce al lui Mihaly, și i-au fost trimise stră-străbunicii mele prin poștă, nu de alta, dar spatele frontului era zonă interzisă civililor astfel că femeia n-ar fi avut cum să vadă cu ochii ei mormântul băiatului. Din păcate, trebuie să mă mulțumesc și eu cu aceste poze vechi, căci, dacă aș face azi o vizită la fața locului, aș găsi doar asta:

Filiis Optimis - Patria Grata și gata. Nici urmă din locul de veci al lui Lanyi Mihaly sau al celorlalți. A se vedea, cu ilustrație muzicală, și http://www.youtube.com/watch?v=bgqMWBvUw-Q&feature=related de la minutul 8 și 24”. Cei mai buni fii au dispărut cu totul sub iarbă și nu mai există o patrie care să și-i adjudece. Rămâne deci pentru noi, urmașii, să ne asumăm morții. De aceea spun că tu, Lanyi Mihaly, ești umbra mea optimă, iar eu sunt Kakania ta recunoscătoare.

Trenule, gasteropodă mică!

2011-03-07T01:45:00.000+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=vHGqGmzzQaY

Nu ştiu cine a calculat decalajul între România şi Occident, stabilind cu atâta precizie rămânerea noastră în urmă cu o jumătate de secol, dar acela a fost un optimist, asta e sigur. Cică de la sfârşitul acestui an, trenurile CFR vor fi împărţite pe categorii asemenea suratelor vestice, luând şi denumirile acelora. Vom zice Regio în loc de Personal și InterRegio pentru Accelerat şi Rapid. Intercity singur rămâne Intercity. Cu această modificare ajungem, s-ar spune, la zi. La contemporaneitate. Bun şi atunci, unde-i arieratul? Puțintică răbdare! Ministerul de profil va garanta viteza medie a trenurilor, pe căprării. De exemplu, Regio va avea o viteză medie garantată de 30 km/h. Asta cum sună? Păi, să vedem: prima linie de cale ferată din lume, cea dintre Stockton şi Darlington (Marea Britanie), deschisă traficului de călători pe 27 septembrie 1825, era deservită de trenuri ce atingeau ”iuțeala” maximă de 48 km/h şi băteau media pe la 30. Asta da performanţă, atât pentru englezii deschizători de drum de fier cât şi pentru ai noştri, care au ajuns după aproape 200 de ani de unde au plecat pionierii. La o simplă privire, constatăm limpede că la formă suntem sincronici, dar la fond suntem anacronici cât se poate. Făcând media, rezultă că în ansamblu ecartul e de aproape un secol. Deci, n-a fost optimist din cale-afară cel cu jumătatea? Ei, dar partea distractivă abia acum vine. Tatăl meu e un ceferist cu state vechi. De la el știu că prin anii ’70, când lucra la refacţii şi construcţii de linii, acestea ofereau siguranţă în exploatare la viteze între 80 și 140 km/h. Chiar şi în anii ’50, celebra Săgeată Roşie, un automotor cu regim de Rapid, făcea Timişoara-Bucureşti în 7 ore. Azi, cu un Intercity faci pe puțin 11. De unde rezultă că România a rămas în urmă nu doar faţă de Vest ci şi faţă de ea însăşi, cu măcar o jumătate de veac. Nu aș fi zis nimic dacă acest mers de rac cu viteza melcului ar fi avut același efect asupra tatălui meu și l-ar fi întinerit înapoi până în ziua nașterii sau mai departe, în copilăria bunicului. Din păcate însă, oamenii nu pot avansa înapoi, doar țara.

Recviem pentru Ervin

2011-03-03T05:04:00.001+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=JxtPNEuPOwY

Motto: Dacă El te-a luat, să te rabde! Dacă nu, întoarce-te, că noi ne-am obișnuit cu tine.

A fost unul din fiii lui Israel. I-a plăcut să cunoască lumea pe pielea lui și să o dea pe față, cu ridurile de expresie ale unuia care toată tinerețea i-a făcut morții cu ochiul din șeaua unei motociclete de curse. I-a bătut un apropos fin aceleia și la marginea unei autostrăzi americane. Somat să tragă pe dreapta, a coborât din mașină fix în pistolul prompt al polițistului. De fiecare dată a trecut amuzat mai departe, ca și cum nimic rău și definitiv nu ar putea să i se întâmple unei trestii gânditoare de doi metri. Cum spunea soția lui, tanti Mimi, pe ăștia din neamul Halle poți să-i arunci în cea mai adâncă fântână, că tot vor găsi o cale să-și ridice mâinile peste ghizduri ca să-ți dea cu tifla. Adevărul e că lui Ervin i-a fost imposibil să stea locului o clipă. Ajuns șef la auto-service în Arad s-a descurcat să obţină câte un paşaport pentru Vest îndreptând în doi timpi aripa la maşina amantei unui securist, când altfel dura săptămâni. Om cu trei limbi materne (germană, maghiară, franceză) și două adoptate din mers (engleză și română), Ervin bătea fest și Lagărul socialist, ca ghid ONT. Dacă Europa Centrală umplea frigiderul, Occidentul a însemnat în primul rând Parisul cu muzee și buchiniști. L-a ajutat faptul că avea un unchi acolo, la care putea trage. Vilmos Schwartz, frate cu mama lui Ervin, plecase la facultate în capitala Franţei când izbucnise războiul. S-a strecurat prin plasa naziştilor şi a intrat în Rezistenţă. Rănit la eliberarea Parisului, Vilmos a primit cetăţenia de onoare, a devenit Guillaume, doctor inginer şi fabricant de iahturi. Dacă eu am apetit pentru Paris asta se datorează și peripeţiilor lui Vilmos-Guillaume auzite în copilăria mea, la fel cum franceza mi-a devenit intimă în casa lui Ervin şi Mimi. Deși vorbeau între ei în maghiară, cu fiica lor, Gabi, o dădeau pe franceză, iar nepoatele, Alexandra şi Cristina, au învăţat limba română abia la şcoală.

După revoluție, Ervin a scos un ziar de anunțuri și a oferit consultanță unor importatori de flori. Pasionat de bridge, de șofat cu viteză și plimbat nepoțelele, bătrânul nu s-a sinchisit un moment de bătăile în calorifer ale morții, confundându-le, pișicher, cu bătăile propriei inimi. I-a plăcut enorm să bea cafea, să fumeze și să rezolve cuvinte încrucișate – bucătăria lui dă pe dinafară de aparate electrocasnice câștigate la concursurile de careuri din reviste.

Cu un singur lucru nu s-a împăcat însă Ervin: cu religia. Așkenaz de rit neolog, a preferat să se declare ateu. Cum s-ar spune, omul s-a întors la întrebări. Căzut în interogații, Ervin ne-a fost, mie și fratelui meu, naș de botez. S-a lepădat atunci de Satana și L-a acceptat fără o vorbă pe Cristos, rumegându-și mai departe nedumeririle cu transcendentul. Interesant că el, un evreu, m-a botezat pe mine creștin ortodox cu prenumele unui alt evreu! Mă cheamă Alexandru după Sandor Halle. Acela era frate cu tatăl lui Ervin și cu străbunicul meu dinspre mamă. Se stinsese recent și astfel s-a respectat tradiția așkenazilor de a-i onora pe răposați prin transferul numelor la copii odată cu, se speră, virtuțile acelora. Cunoscând povestea lui Sandor mi-e clar însă că e doar o tradiție. Omul acela a fost un mucenic, pe când eu…oi, oi!

Ieri am aflat că nașul meu a trecut la cele veșnice și, conform ultimei sale dorințe, va fi cremat. Așadar, după ce o mătușă de-a lui cu fata ei de trei ani au fost arse la Auschwitz împreună cu atâția coreligionari, Ervin a ales(!) să devină și el cenușă și fum, nu țărână. Dar, în fond, ”Israel” e ”cel care se luptă cu Dumnezeu”, unde ”cu” se poate traduce la fel de bine prin ”împreună” sau ”împotrivă”. Iar dragul meu mort a fost un fiu al lui Israel, pe cale acum să afle răspunsul la întrebări. Căruia îi va replica după obicei printr-o nouă interogație.

Sunt un golșevic!

2011-03-02T01:38:00.000+02:00

Mă gândesc că nu aveţi nimic împotrivă, ba chiar v-aţi dori şi voi să fiţi asemenea mie. Păi sunteţi clar, dacă vă recunoaşteţi şi aderaţi în/la următoarea propunere în cinci puncte către organele abilitate:

Toţi românii născuţi înainte de 1989 să primească o patalama de colaborator al Securităţii Statului, vasăzică al Statului. Nu e nicio ruşine în asta, dimpotrivă, respectiva diplomă merită înrămată - doar se ştie, toţi băieţii cu ochi albaştri declară acum că n-au făcut altceva atunci decât să apere ţara. Păi, ori suntem patrioţi, ori nu mai suntem români! Şi cum vine aia că unii cetăţeni au trebuit constrânşi cu uşa să semneze dări de seamă? Pe care, culmea modestiei, le-au semnat cu pseudonim! Ce e oare greşit în a-ţi iubi ţărişoara, de trebuie să te ascunzi? Că au făcut-o unii şi cu numele propriu şi n-au avut probleme, au ajuns chiar poeţi, senatori şi alte alea. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, prin aplicarea acestei măsuri îi scutim de-o bătaie de cap şi pe angajaţii CNSAS, care scapă de triat, îndesat şi expediat dosare, dosărele şi scrisori pierdute în diferite sertare, sobe şi cutiuţe poştale de presă. Ceea ce nu-i deloc principial, dacă e să credem în principii, şi nici tovărăşeşte, dacă tot ne domnim! De aceea, pentru că un golşevic vrea să le fie tuturor bine, în general şi în egală măsură, şi pentru că altfel n-o mai scoatem la capăt cu condamnarea patriotismului (suntem, cred, caz unic în lume!), propun cele de mai sus. Aşadar, să se tragă cortina peste tot circul cu cercul incriminării jucat clovneşte pe buric până azi şi să se taie corect bilete la lumea din tribune, pornind de la oval. Adică de la zero. Mă rog, de la unu. În acest sens, cer să mi se acorde mie ţidula cu numărul 000.000.01, ca fost Şoim al Patriei şi Pionier, copil de suflet al numiţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, cei descinşi din stirpea voievozilor apărători şi întregitori de ţară, da?
În spiritul golşevic enunţat limpede la punctul 1., propun deasemenea ca toţi românii născuţi înainte de decembrie 1989 să primească certificatul de revoluţionar. În fond, că am fost atunci prin pieţe, la demonstraţie sau la plimbare, la coadă că poate se bagă ceva (mda, s-au băgat vitrine noi), ascunşi sub pat sau într-un TAB ne-am riscat cel puţin la fel de mult (dacă nu şi mai şi) pielea ca actanţii din balcoane ( nu de alta, dar înspre acele logii şi terase nu s-a tras deloc, morţii şi răniţii căzând îndeosebi pe străzi şi pe la geamuri). Aşadar, să se termine cu afacerea şi contrafacerea pedigree-urilor de erou postfactum, să se tragă o dată un tiraj de 23 de milioane şi gata. Nu ştiu de unde facem rost de atâtea spaţii comerciale, tarlale şi alte angarale, dar o dăm noi cumva la pace, că suntem un neam de blajini.
De la punctele 1. şi 2. reiese clar că se exceptează cei născuţi după 1989. Foarte bine, aceştia mai întâi să-şi cinstească ţara şi să-şi probeze civismul, cu votul sau nick-ul şi apoi, dacă le vine, să-şi facă propria revoluţie pe Facebook. Sau lovitură de stat pe Twitter, cum doresc. După care, n-au decât să ceară şi ei patalamale şi sinecuri, cu condiţia să nu le anuleze pe cele două de mai înainte.
În caz de cele prevăzute la punctul 3., posesorii de 1. şi 2. ce se raliază ( prin simpla coexistenţă) vor fi automat beneficiari ai noilor titluri, emise probabil sub formă de card electronic sau chiar de cip. Propun însă de pe acum ca adeverinţele să se elibereze la cerere şi sub forma clasică, fără şase şaişase, că altfel o să se răscoale oastea vocal-instrumentală a d-lui Ştefan cel Mare „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” şi Sfânt.
De la beneficiile sugerate la punctele de mai sus, în mod definitiv şi absolut se exceptează Herta Müller. E evident pentru toată românimea că numita nu şi-a iubit ţara natală, astfel că, în loc să aprecieze străduinţa unor autohtoni de bine de-a o da pe brazda strămoşească, aceasta le-a şi ne-a întors spatele, în drum spre Germania. Şi asta încă ar mai fi fost cumva ( i-ar fi rămas loc măcar de o menţiune specială în eventualitatea precizată la punctul 3.), dacă Herta Müller, după ce a împuşcat Nobelul cu poveşti despre patrioţii valahi cu ochi ca pruna cât ceapa, nu s-ar fi apucat să ne ţină nouă lecţii despre dizidenţă şi rezistenţă prin cultură. Păi noi am otrăvit fântânile, am pârjolit recoltele şi ne-am refugiat în pădure ca să ne apărăm fiinţa naţională, căci aşa ruptă-n cur cum e, ne aparţine, o suntem! Ne-am plecat capetele în faţa oricărui invadator, dându-i astfel cu tifla când vroia să ne scurteze de căpăţână, şi aşa am rezistat sute de ani la Porţile putrede ale Orientului, sprijinindu-le să nu cădem naibii peste ulcica noastră de vin cu motive protoromâne, că doar nu de vitrina cu porţelanuri a Occidentului ne păsa nouă. Mai apoi, după ce s-a demonstrat ştiinţific că tot ce-i bun de la Răsărit se trage şi se drege uşor, cu o sârmă şi patent sau cu moare de varză, ne-am trezit înghesuiţi la bloc ca dacii pe columnă şi am fost nevoiţi să ne protejăm vatra cu etaj şi lift defect de famenii ce înfundau ghena obştească cu pungi străine. I-am dat aşadar în gât pe unde i-am prins, la şedinţa asociaţiei de locatari şi la Secu, unde şi ei ne turnau ca pe ultimii ascultători de Europa Liberă. Da, domle, dar în tot acest timp am avut ca numitor comun dragostea de ţară, peştele de sticlă de pe televizor şi filmele lui Nicolaescu, cu flic-flacurile lui Szobi Cseh. Unde mai pui că tot noi am donat colecţia completă cu Aventurile submarinului Dox pentru refacerea Bibliotecii ce-a ars la revoluţie şi am dat un leu (un ROL, e adevărat) pentru Ateneu. A meritat să ne sacrificăm atâtea generaţii ca într-un final să aplaudăm accentul german ce-a conferit unui cuvânt neaoş, altfel moale, o rezonanţă de bici şi bisul fluierat nu ştiu în folosul cui al descendentului din Sobieski, ăla cu bolşevic sau dacă nu, menşevic?

Şi atunci, m-am întrebat şi eu ca Lenin: ce-i de făcut? Nu ştiu dacă ăsta e răspunsul cel mai bun, dar eu din acest moment mă declar golşevic. Ce-i ăla? Un fel de Bleonţ cu boxerii roşii căzuţi pe glezne. Când privesc în jos, îmi dau seama că nobilele idealuri ale socialismului au fost întinate şi tina aia n-o să mai iasă veci la spălat. Când mă uit în jur, îmi vine să generalizez pedagogic la adresa corupţilor, lichelelor şi imbecililor de tot soiul, să propăvăduiesc iubirea universală, gastronomia naţională şi sinceritatea fără rest cu braţele-n şolduri. Când mă agit mai abitir şi fac propuneri care de care mai tari, îmi dau seama că sunt în capul gol. Dar ştiţi ceva? Mi se fâlfâie! Vouă?

Monumentul mădularului român

2011-02-26T01:04:00.000+02:00

Cred că a venit timpul să ne luăm destinul într-o mână şi să dăm ruşinea la o parte cu cealaltă. Căci, vorba lui Claudiu Bleonţ la o recentă dezvelire retrospectivă de instalaţie gestualistă, „aşa mică cum era îţi făceai treaba cu ea”. Această rememorare cu public putea desigur trece neobservată, dar ea vine-vine-vine, calcă totul în picioare. În picioare centimetrice, v-aţi prins, acelea care compun de secole oda românului fără bani şi căciulă, dar, altfel, om de treabă. Cum vă spun, o asemenea demonstraţie de haka-yoga n-ar trebui, în principiu, să lase pe nimeni cu gura căscată. Am mai trecut noi doar şi prin povestea lui Creangă, am mai citit pe ambele părţi şi revista de organ universal a doi avangardişti ce se îmbrăţişează erecţi în costumul lui Adam, în fine, am aflat dintr-un roman douămiist şi de ce iubim doamnele. În plus, cei care n-am crescut odată cu turnurile noastre de fildeş, ca elefanţii, tresărim mai greu când unii provinciali se bat pe piept şi îşi arogă exclamativ proprietatea asupra unui oraş-staţiune din Croaţia (s-ar spune chiar că nu de la Râm ne tragem, dar asta-i altă discuţie, ce cumanul meu!). Ei, dar iată că marele actor răstoarnă toate aceste structuri antropologice ale imaginatului individual în colectiv la groapa de gunoi a Muzeului Antipa ( săracul Terente, vai tatuajul lui!) şi vine cu un nou sistem de wishful-thinking, ce se pliază ca o mănuşă cu un deget pe orizontul vertical (aha) de aşteptare al neamului. Concret, despre ce este vorba: dacă nu cumva suntem nişte farisei, e normal să nu facem duş îmbrăcaţi. Deasemenea, ca să nu alunecăm pe săpunul Ipocrizie, putem concede că în acel moment suntem singuri. Şi dacă tot ne denudăm la baie sau prin casă, de ce să nu recunoaştem că aceea este adevărata noastră natură, care ne-ar aprecia noua pălărie sau noii pantofi şi fără robe de chambre. Ca să înţelegeţi, cică de la robe vine şi rob, adică sclav. Sau, mai bine, supus – veţi vedea de ce. Boon, deci, din una în alta, devine evident că, citez cât pot de exact, „trebuie să ne dezinhibăm; suntem creştini ortodocşi, dar ne e frică de moarte!” Ei, aici e aici: cum vine aia că suntem robii lui Dumnezeu şi totuşi ne e târşă de marea trecere? De ce să tremurăm, dacă ne supunem fără crâcnire poruncilor Lui şi fredonăm „Stairway to Heaven” sub duş? A? Se pare că nu-i suficient! Se pare că trebuie musai să te şi dezinhibi, ba, mai mult, să te dezabiezi public, că doar frunza iniţială a fost arborată odată cu conştientizarea căderii în păcat. Nu mai porţi frunza, ai scăpat de păcatul originar. Te porţi la peleul gol, ca la nudişti, dar atunci nu mai eşti nici rob! Pam-pam. Aici recunosc că m-am blocat. Glumeam, căci cine se supune sută la sută Decalogului? Prin urmare, sistemul lui Bleonţ nu ţine apa, dimpotrivă, aşa că Terente poate rămâne regele bălţilor la borcan, iar oraşul croat va beneficia pe mai departe de o substanţială şi gratuită publicitate door-to-door şi gură-n gură pe meleagurile valahe. Iată şi o mostră recentă, secretată de Theodor Paleologu pe reverul lui Sorin Oprescu: „este un mare bărbat, mare super-viril, când este vorba să distrugi monumente, dar când este vorba să le salvezi, dintr-odată bărbăţia este bleagă.” Că spânzurarea poate oferi o erecţie post-mortem de zile mari ştiam deja, dar că şi Schadenfreude, plăcere germană postbelică (un fel de post-coitum naţional petrecut în vârful unei grămezi de moloz), are aceleaşi efecte la ai noştri constatăm chiar acum, cu ocazia penetrării străpungerii diametralei lărgite. Rapelul (cuvânt drag prietenului meu Grosu – de aceea îl şi folosesc) la învârtoşarea edilului vine după ce buldozerele au demolat inclusiv casa din locul casei în care, faţă cu Veronica, a finalizat în cearşaf Eminescu. Nu zic, momentul merita imortalizat veci-pururi prin măcar o placă memorială (a şi fost), însemn care nu ştiu unde va fi mutat spre mai bună luare aminte şi folosinţă – poate în beciul Muzeului Literaturii, lângă versurile lui Suciu. Să fim serioşi, hogeacuri de amor pe furate au tot fost şi vor mai fi. Sunt curios cine se va opune, peste o sută de ani să zicem, demolării unor blocuri ceauşiste doar pentru că la etajul 3,14 ( blocat în lift), 6 sau 10 s-a hârjonit un scriitor din generaţia ’80, care a ratat cu puţin nobelul prin 2050 – evident din raţiuni de apocalipsă şi geopolitică.

Mai bine să revenim printre noi, căci aici şi acum ne sunt propuse alte şi alte paleative la frica de dispariţie în anonimat, care nu presupun însă renunţarea la cele lumeşti, dimpotrivă. Mă refer în primul rând la cardurile de membru PSD, cele care, după cum zice Adrian Năstase, vor oferi discounturi la sex shopuri. Descins direct din raiul găinilor cu baterii de termopan şi ouă nu vouă, distinsul politician a găsit portiţa escatologiei: ce denudare, ce eludare a meandrelor concretului, când monumentul mădularului român se găseşte la tot colţul, cu baterii sau fără, numai bani să ai să-l cumperi. Altfel, intri în partid şi pune el diferenţa, după care e treaba voastră. În al doilea rând, să aruncăm o privire în bărăganul din spatele Casei Poporului. Aici se va ridica falnică zidirea de 110 metri înălţime a Catedralei Mântuirii Neamului. Nu mă întrerupeţi: ştiu că primii creştini, martiri de-adevăratelea ai credinţei, spuneau că biserica e în ei, în adunarea lor conspirată, un underground la purtător; mai cunosc şi că tradiţia turnurilor şi clopotniţelor înalte vine încă din Babilon. Corect, chestia cu turlele se trage de la obeliscurile păgâne, care sunt simboluri falice. Şi ce vreţi să spuneţi? Că sex shop sau catedrală e tot aia, dar la altă scară? Şi atunci, cui îi trag clopotele, Mitică? Şi, până la urmă, care e monumentul mădularului român etern erect? Lucrul de mântuială. Dar atunci, cu atât mai mult nu e cazul să îţi fie frică de moarte. Aşa mică cum e, îţi faci treaba cu ea.

Explore the Carpathian guardian!

2011-02-23T05:03:00.002+02:00

De curând, Guvernul a hotărât că e mai bine pentru spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic să fie declarat grădină. Perfect. Gard deja avem, gardieni vigilenţi la el - grămadă, vecini curioşi - cât cuprinde. Până aici nu-i stres. Acum însă vine rândul nostru, dragi grădinari, să vedem ce şi cum. În primul rând, să ne dumirim cu ce grădină avem de-a face: cu una botanică sau zoologică, de flori, de zarzavaturi, cu una de vară, cu grădina ursului, cu aia a Domnului, a lui Ion? Ei bine, Ministerul Truismului(!) ne lămureşte prompt: de acum trăim şi ne manifestăm plenar într-o grădină publică engleză. De ce publică? Pentru că românii şi-au pierdut oricum de mult orice pudoare, dacă au avut una vreodată, iar gunoiul nu mai încape sub preş, deci nu mai avem nimic de ascuns. Şi cum tot suntem ospitalieri, de ce să nu scoatem şi un ban din asta? OK, veţi spune, dar de ce engleză? Simplu ca bună ziua: pentru că aşa latini cum suntem, ne plictiseşte de groază rigoarea rondurilor trase cu sfoara de la Versailles, unde nu-ţi vine nici să te - mă scuzaţi - pişi. Preferăm boscheţii netunşi şi bălăriile pălălaie, după care te poţi furişa să tragi un somn, un chiul, un sex, să te scapi de-o nevoie şi să dai de alta. În plus, să laşi natura să-şi facă treaba e mult mai comod decât să i-o faci tu şi, la urma-urmei, e la modă sauvage. În concluzie, să nu ne mirăm că sloganul grădinii noastre e şi el în engleză, ba chiar să zicem tenchiu că e aşa. Vă daţi seama, dacă era în germană? Doamne fereşte, că deja frământam noroiul sub cizme ca Tăriceanu sau Băsescu, doar-doar iese pompier (dacă nu direct autostradă), coseam ca Boc, mopuiam ca Udrea şi lopătam ca Geoană ( l-aş fi băgat aici şi pe C. Antonescu, dar nu-l pot asocia unei activităţi lucrative nici măcar la oha). Nu-i de glumă cu astea, ptiu drace! Pe când aşa, putem sta chill, putem călca flexaţi în grădina Carpaţilor şi urla este, există, se află şi ce bine miroase!

Până aici a fost vorba de noi. De acum am scăpat, putem citi uşor mai departe, că doar nu grădinarilor vrea Guvernul să le vândă castraveţi ci, se înţelege, „prezumtivilor turişti” (citat din manualul brandului naţional de turism – ce profi sună!). Aceşti bănuiţi oaspeţi sunt aşteptaţi cu şase feluri principale şi potenţiale de turism, tip circuit, de vezi-ţi de sănătatea ta, agro-aventură, enduro-brown bear grillys şi city break ( bear grillys coboară dealul să caute prin gunoiul urban cu satisfacţia unuia care a descoperit America sau măcar roata). Aşadar, totul e pregătit să dăm lovitura! Oameni ne facem, iar Poşta va deveni în sfârşit profitabilă, asta pentru că acei semeni de departe au şi ei apropiaţi, cărora le vor trimite nenumărate vederi din România, ca să îi asigure că. Îndatoritori, cei ce pompează aerul şi fraierul în brandul turistic al naţiunii oferă şi exemple, texte de-a gata, ca la carte. Sper că acele bijuterii cu sclipici, traduse în cel puţin o sută de limbi, dialecte şi graiuri, vor fi afişate până şi în ultimele private de la ţară, vizuini de urşi, taxiuri şi găuri de şarpe, pentru că altfel s-ar putea ca respectivii turişti să aibă idei personale. Dau şi eu exemple, ca să fiu în spiritul manualului citat. Să îl luăm pe americanul ce bagă turul mânăstirilor din Bucovina şi îşi face timp să trimită o vedere acasă. Ce ar citi băiatul cu ochi albaştri din biroul destinat al Poştei: Dragă mamă, de acum cred în Dumnezeu! Nu ştiu cum reuşeşti asta şi ce motive ai tu, care nu ştii ce-i aia groapă în highway, beţie cu vodcă şi albastru de Voronetz, dar cu atât mai mult eşti de admirat! John. Rândul neamţoaicei plinuţe: Soţul meu iubit, vrei să scapi de mine, a? Ai pe alta, lasă că ştiu eu. Altfel de ce m-ai trimis la cură în Herculesbad? Proastă am fost să mă iau după tine şi după site-ul ăla cu vederi de la 1900. Aici n-am apă să fac un duş, dar tratamente! Pe curând, Hilde. Sau, japonezul şi turismul rural şi de aventură: Măi samurailor, pe aici e de kamikaze nu alta. Ieri am muls vaca! M-a rugat să rămână între noi, că altfel v-a trebui să mulg şi taurul. Îl cheamă Gheorghe şi are coarne cât o katana fiecare. Dacă nu vă mai dau de veste, înseamnă că m-a prins ăla cu ugerul în mână şi mi-am făcut urgent seppuku cu brişca. În acest caz, când îmi repatriază trupul îl ardeţi, iar cu urna vă grăbiţi la şeful meu şi i-o puneţi pe birou. Îi ziceţi că îmi cer scuze că am întârziat şi că poate să-mi verse cenuşa la toaletă şi să tragă apa. Eu aşa aş face. Altfel, când ajung acasă vă explic ce e aia brişcă. Bun, să trecem acum la mediul natural cu adevărat sălbatic, trăit pe pielea lui Birgitt, suedeza cu icuri: Dragă bunico! Eu nu ştiu ce-ai căutat tu în tinereţe la Marea Neagră, să te arzi pe plajă, când aici, la munte, e chiar mai bine şi mult mai palpitant! Un urs tocmai mi-a mâncat din palmă ( abia ce mi-am şters-o de balele lui şi m-am pus să-ţi scriu), un câine de stână mă amuşină chiar acum – pare fioros, mă latră, dar, ce să vezi, ciobanul îl goneşte, se apropie de mine, îşi aruncă blana de pe umeri, se deschide la şliţ, scoate o...ooo...bunico, revin cât de curând! În fine, să trecem de turismul sexual de neam prost (necuprins în manual dar la fel de, ba chiar mult mai, potenţial) şi să gustăm cireaşa de pe mămăligă sau gaura de la covrig, anume city break-ul. Coreanul din sud aterizează la Bucureşti şi, evident, nu poate până nu lipeşte timbrul pe ilustrată: Dragii mei, am ajuns în capitala României. De la aeroport în drum spre hotel, taximetristul a insistat să-mi arate Casa Poporului, în jurul căreia s-a învârtit de două ori să fie sigur că îmi lasă o impresie de neuitat. De aceea, vă rog eu, spuneţi şi la ceilalţi, să nu cumva vreodată să eliberăm Coreea de Nord! N-am mai ajuns la hotel, că mi s-au terminat banii de concediu la mijlocul distanţei şi m-am întors cu ocazia la Otopeni. Salutări aşadar din aeroport! Oricum, o să fiu acasă cu mult înainte să ajungă vederea asta, o s-o aşteptăm şi o s-o citim împreună. Vă pupă Kim.

Mda, în concluzie, propun ca ilustratele autohtone să fie gata imprimate cu trăirile de profil ale ministerului de baştină. Ar fi o chestie salutară, la fel ca instituirea unui serviciu de largă respiraţie horticulturală al îngerilor păzitori. Aceştia ar trebui puşi însă la dispoziţia tuturor, inclusiv a vorbitorilor nativi de română, pentru că nici limba asta nu te scoate la o adică din colţii maidanezilor sau gura lumii. Şi ar mai fi nevoie de nişte pliante pe care să scrie, apropos de performanţele unor patrupezi în postură sau măcar dispoziţie erectă: „Nu alerga mai repede decât îngerul tău poate zbura. Mai bine împiedică-te, poate te ajunge din urmă”. Tare mi-e însă că aceşti guardian angels vor fi doar nişte garden midgets, cărora nu le vor creşte ever pene pe spate pen’că aia înseamnă pe la noi să fii fraier. Contează că fără pene nu poţi avea aripi? Nu. Ce contează e că românul e mândru, iar mersul piticului îl învaţă de mic. Rămâne deci să vedem dacă logo-ul turistic al României, care mie cel puţin îmi seamănă cu o frunză stilizată de brusture, va putea acoperi ruşinea. Până atunci, go explore yourselves!

Exhibiționist dar civilizat. Curat belgian

2011-02-20T20:23:00.000+02:00

Pis brothers!

2011-02-20T20:16:00.000+02:00

eminescu

2011-02-19T06:03:00.004+02:00

deci bădie treaba stă cam aşa

am venit la casa ta din ipoteşti am

urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată

o boxă din care ţi se aud poeziile am

intrat la tine totul în ordine

într-o cameră dau peste un telefon un

radiator şi un roman de agata christie

în rest nişte mobile şi fotografii de familie

afară e o toamnă frumoasă ies la ea

în curte şase pui de câine prin

iarba înaltă lângă sculptura care arată

ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi

parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva

ca un radio vechi din anii ’20 cu

un buton imens în mijloc ( seamănă cu un ochi

care în loc de pupilă are un sfârc) sculptura

se numeşte semn-eminescu

data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi

să-ţi spun acum de bisericuţa familiei

eminovici ştii e construită înainte de anul 1800

uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc

în jur mormintele satului aduse la zi

rămân fără ţigări în faţa casei tale

în staţia de autobuz e caşcaraveta satului

găsesc pall mall mă costă vreo zece eminești

şi ies de la asociaţia familială petean

lângă cutia de tablă au pus o cruce

antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001

cerviceşti

lângă cruce un stâlp de iluminat

îmi aprind o ţigară mă uit în jur

la doi paşi de mine văd încă o caşcaravetă

cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc

telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21

în geamuri mişună o colonie de muşte

care se cacă pe anunţ

la trei paşi de mine găsesc o

foaie de tablă pe care scrie cu vopsea scorojită

codrul eminescian

dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute

marcajele turistice spre lac spre izvor spre

iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca

stearpă asta unde dracu apare

în poeziile tale am înţeles nu apare

dar ai fost tu pe-acolo

pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti

într-o curte un moş strânge merele

are o gaură în gât nu poate vorbi dar

i s-au făcut nişte ionatane superbe

anul ăsta

nu merg o sută-două de metri spre lacul

nuferilor şi intru la sc jupiter srl

birtul satului unde oamenii merg la ramona

asta-i chelneriţa la ea vin oamenii

treişpe mii sticla de bere suceava clasic

televizorul din colţ e pus pe taraf tv

nu vreau să-ţi rămân dator

sunt un simplu muritor

zice un tip la costum şi alt tip zice şi el ce zice la saxofon

intră o babă cu batic şi o plasă galbenă

de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu

vă mulţumim

bea un rom şi pleacă

acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu

de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda

nu mai e la fel

şi intră gelu veterinarul comunei

îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că

se aşează la masa mea şi-mi spune

comuna mihai eminescu are opt sate

ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti

cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi

cătămărăşti deal

sediul comunei e primăria care e în ipoteşti oricum

eminescu ştiu eu că s-a născut în botoşani

pe strada maxim gorki

îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi

zice dar nu ăla-i lacul lui eminescu

lacul nuferilor e departe de sat şi mă

gândesc că eminescu nu cutreiera el atâta

pădurile pe când iazul meicii e mai

aproape aşa că eu zic că ăsta-i lacul

din poezia lui

şi oricum cel mai tare-i coroi

haiducul cu gaşcă pe cai

s-a apucat să-i prade pe boieri în

al doilea război mondial s-a dus

la unul acasă i-a legat un cartof după gât

i-a zis asta-i o grenadă dacă te mişti mori

a amorţit boierul dar nu s-a mişcat o noapte

când au venit comuniştii l-au luat

pe coroi la securitate l-au făcut

mare că ştia cum să-i ia pe boieri

l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el

să-l vadă la faţă la sfârşit

coroi a vrut să dea un telefon acasă

dej i-a zis a doua pe dreapta coroi

a intrat la a treia pe dreapta acolo

era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa

l-a întrebat dej ai vorbit acasă

nu zice coroi n-am putut să vorbesc

la ipoteşti plouă

lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă

răspunde ce să fac sunt la ramona

cum aşa de hotărâtă-i a ta bine vin acum

gelu se ridică de la masă

eh eminescu a fost asta e trebuie să plec

fată vaca lui amariei

omul îşi pune casca pe cap iese urcă

pe scuter şi-o şterge în praf

o şcolăriţă trece prin faţa birtului în

trening roz cu un trandafir roz în mână

am pornit mai departe spre lac ajung spre

seară trestii nuferi peturi de bere trec

podul pe insuliţă în mijloc un bloc

de beton armat ca un altar

numai bun să i-o tragi veronicăi sub

clar de lună

bădie treaba stă cam aşa deci

Au și șaorma, dar nu a mai încăput pe firmă.

2011-02-19T05:47:00.000+02:00

Evreul Panzer din Paris

2011-02-19T05:40:00.000+02:00

No comment

2011-02-19T05:35:00.000+02:00

Buchiniști lângă Notre Dame

2011-02-19T05:32:00.000+02:00

De unde și până unde

2011-02-19T04:33:00.003+02:00

- Ei, acum să vă aud! Ce aţi pregătit pentru cină? căscă Adam scuturându-şi somnul de după-masă. Se ridică în capul oaselor, de la rădăcina măslinului unde turtea deobicei iarba după istovitoarea masă de prânz şi privi pofticios în jur.

- Mai întrebi, Adame? strigară îngerii. Hai, pofteşte!

- Mda, bombăni omul, aţi putea totuşi să mai schimbaţi şi voi...

Adam intră agale în poiană, scărpinîndu-şi burta proeminentă. Penisul păros i se bălăngănea fără nicio treabă între picioare. Îngerii roiau deja spre masa din mijlocul luminişului.

Bărbatul îşi trase scaunul sub fund. Îşi înmuie mâinile în vasul cu apă întins spre el de îngerul-spălător, apoi îşi şterse degetele în penele aceluiaşi. Urmară îngerii cu fripturi, cei cu vinuri, cei cu fructe, rând pe rând şi toţi deodată.

Adam apucă o ciosvârtă suculentă de căprioară şi începu să rupă din ea. Măselele se opreau doar pentru câte o sorbitură zgomotoasă din cupa cu vinul excelent stors din viile Raiului. Mâinile omului alergau pe toată masa iar grăsimea i se scurgea pe bărbie picurând unsuroasă în desişul sexului.

Adam îşi desfăcu apoi fălcile într-un râgâit asurzitor. Mai luă o gură de vin şi se uită lung la îngeri, cu ochi lăcrimoşi în care somnul revenea încet dar sigur.

- Ia spuneţi! Eva pe unde bântuie iarăşi? Că n-am mai văzut-o cu zilele! Şi-a găsit pe altul? ridică Adam o sprânceană.

- Cum, Adame?! se miră îngerul-şef. Oare nu ştii tu că eşti primul şi singurul...

- Că altfel, continuă bărbatul turnând în el încă un pocal, eu... coaste mai am... Şi zicând acestea, Adam adormi cu capul pe masă. Îngerii se grăbiră să debaraseze urmele cinei.

Tot atunci, Eva îşi termină şi ea masa de seară acolo, în adâncul pădurii de pomi fructiferi, unde se refugiase de o săptămână. Hotărâse să termine cu bucatele îngerilor, care îi rotunjiseră şoldurile ceva de speriat, şi începuse acum o cură de fructe.

Singurul care îi văzuse pe Adam şi pe Eva în tot acest timp, în afară de Dumnezeu, se târa acum încet spre femeie.

- Eva, sâsâi şarpele, Eva!

- Ce vrei, şarpe?

- Vreau să te ajut! Dacă vrei să slăbeşti cu adevărat...

Femeia sări curioasă.

- Da, normal, dar cum?

- Uite, zise şarpele, vezi pomul acela?

- Care? E plin de pomi aici.

- Mărul acela înalt. Încearcă un fruct din ramurile lui şi vei deveni dintr-odată subţire ca o trestie!

Eva se uită la şarpe, se uită la pom şi iarăşi la şarpe. Făcu ochii mici şi râse ascuţit.

- Vicleanule, acela-i pomul din care Dumnezeu ne-a interzis să mâncăm! Şi apoi, făcu Eva ofensată, arăt destul de bine! Şi, oricum, sunt singura femeie de pe aici!

- Desigur, desigur, făcu şarpele. Deocamdată...

- Cum?! se panică Eva.

- Draga mea, vezi tu, numai cine mănâncă un măr din acest pom poate crea o lume. El a mâncat şi v-a creat pe voi. Şi vouă v-a interzis să gustaţi din fructele acelea ca să nu creaţi, la rândul vostru, o lume. Pentru că El vrea să rămână unicul creator. Înţelegi?

- Aşa, şi?

- Frumoasa mea, gândeşte-te un pic! Dacă într-o zi El se plictiseşte de voi şi face alţi oameni? Sau doar o altă femeie pentru Adam?

- A, nu! Asta nu! făcu Eva înfricoşată.

- Atunci... sâsâi şarpele.

- Atunci? Atunci?

- Atunci mâncaţi şi voi din pomul acela şi gata! Sunteţi egalii Lui şi nu vă mai poate da la o parte!

- Dar El a zis că acela care atinge pomul moare!

- Prostii! spuse şarpele şi se încolăci pe trunchiul mărului. Uite! Vezi? Am murit? Nu. Şi uite, muşc dintr-un fruct. Mi se pare mie sau tot n-am murit?

- Chiar aşa! se convinse Eva şi apucă un măr, muşcând din el.

- E bun, nu? întrebă cineva din spatele ei.

Femeia se întoarse şi privi îngrozită cum Moartea îşi făcea drum prin iarbă spre ea. O rupse la fugă şi ajunse într-un suflet la Adam. Bărbatul se culcase la umbra măslinului.

- Adam, trezeşte-te! îl zgâlţâi Eva.

- Ce Doamne iartă-mă ai, femeie? Dai buzna aşa... Unde ai fost?

- Lasă asta, uite ce ţi-am adus! Muşcă!

- Muşc, na! zise Adam şi îşi înfipse dinţii în măr. Acuma lasă-mă să dorm!

- Dormi pe fras, Adame! Ridică-te! se auzi tunând glasul Domnului.

Bărbatul sări ca ars în picioare. Se uită la Eva, la mărul din mâna ei.

- Femeie! Ce-i ăla? Să nu-mi zici că...

- Iartă-mă, Adame, începu ea să plângă. Atâta m-a vrăjit şarpele până...

- Şi de ce m-ai băgat şi pe mine...

- Dar ce era să fac? Eu să mor şi ţie să-ţi dea El o altă Eva? Frumos, frumos te-ai gândit tu!

- Hai, Adame, ia-ţi femeia şi umblă! mai tună Domnul.

- Şi să-ţi gătească ea de-acum încolo! strigară şi îngerii.

De aici, povestea se ştie. Cei doi au fost izgoniţi pe Pământ, unde Adam a trăit apoi o mie de ani. Asta, spun evreii bătrâni, pentru că nu a avut soacră. Iar dacă n-ar fi avut nici femeie ar fi trăit veşnic. Dar ce plictiseală ar fi fost! Pe când aşa...