Coperte moi, senzații tari

Când ai la dispoziţie 40.000 de metri pătraţi la Porte de Versailles, în care bagi 500 de standuri unde intră 1.200 de edituri cu 100.000 de titluri şi mai aliniezi şi 2.500 de autori care clicuiesc, vorba aia, nerăbdători din pixuri, se cheamă că te poţi numi Salonul de Carte de la Paris, 2011. Iar când în jur de 200.000 de vizitatori se calcă pe picioare timp de 3 zile să-ţi facă vânzări de aproape 10.000.000 de euro, se poate spune că îţi plac nu atât zerourile cât numerele mari. Una peste alta, zilele acestea mi-a fost dat să văd în toată splendoarea industria franceză de carte, dar şi să simt suflul extraordinar al cititorilor, care pompează din greu interes în piaţa literară. 

Anunţat în toate felurile – nu m-aş fi mirat să-l găsesc promovat până şi pe pachetele de ţigări, gen Salonul de Carte provoacă dependenţă şi potenţă sau Cartea poate nu ucide – evenimentul i-a strâns (poate prea) laolaltă pe iubitorii de lectură, care au lăsat totul baltă, au stat fără să crâcnească o oră şi mai bine la coadă să plătească 9 euro de căciulă/zi şi s-au năpustit brownian în hala imensă. Nu ştiu alţii, dar eu, unul, m-am dus ţintit, alegându-mi dinainte câteva nume, printre care desigur Andreï Makine, un scriitor pentru care am un cult şi o cultură. Acum, sigur, când am zis de atâţia autori fâlfâind de colo-colo cu ecusoanele lor roz sau aşteptând muşteriii în spatele mesei, blindaţi de teancurile propriilor cărţi, m-am referit şi la aceştia:

Oare ce-o fi fost în sufletul lor şi ce le-o fi dictat cuvânt cu cuvânt orgoliul când acea bandă rulantă de cititori trecea prin faţa lor fără să sară unul din mers peste ei? Habar n-am, dar îmi închipui că respectivii şi-au dorit măcar nişte picioare mai lungi, aşa, de câţiva metri, să le întindă de-a latul pe interval. Bine, nu cred că a scăpat vreunul fără să dea măcar o dată cu subsemnatul, ceea ce poate însemna mult sau puţin. Puţin pentru un autor francez - oricare, dar mult pentru cei 0 (zero) scriitori români prezenţi la sesiuni de autografe. Vorbesc aici de acei - câţiva şi buni – contemporani deja traduşi în franceză, nu de aspiranţi-plătitori anonimi de bilet ca mine, care n-am făcut parte nici din Salonul refuzaţilor de industria cărţii, ca punkistul ce încerca să paseze la coadă la intrare, direct din ghiozdan şi fără semnătură, nu ştiu ce manifest anarhist scos la imprimantă pe foi gata pătate cu bere. Oricum, hope not dead!